M-a siderat o jurnalistă TVR pe nume Monica Ghiurco. Ziarista promovată cândva, dacă nu mă înșel, de premierul fesenisto-iliescisto-pesedist Adrian Năstase, mă îngrețoșa, făcând pe pagina ei de Facebook ”panegiricul unui ins pe nume Gică Manole și al elucubrațiilor lui pseudoistorice”.
Sunt, în fapt, ”antisemite apologii legionar(oid)e și antonesciene, știut fiind că Antonescu a fost aliatul mult apreciat de Hitler și principalul vinovat al Holocaustului românesc. Realizează TVR ce preferințe ideologice are madam Ghiurco? Dacă nu, de ce nu? Și dacă da, se simte bine reprezentată de această jurnalistă?” – mă întrebam eu, în context.
Reacții vii
Am fost pe loc aprobat și, deopotrivă, contrat. O dispută vie, pe subiect, a debutat. Fără cine știe ce luări de poziție pro-legionare. Am fost, totuși, somat să nu-l văd pe Antonescu unidimensional și să nu-i neg prezumtivele calități. ”Nu i-a pus el cu botul pe labe pe legionari? N-a făcut el ordine, după pogromul de la București însoțit de o lovitură de stat în ianuarie 1941, alungându-i de la putere? Și ce-ar fi fost dacă rămâneau la butoane?!” – am fost chestionat.
Hait, mi-am zis, simțindu-mă ca și cum aș fi fost chemat, cot la cot cu Ceaușescu, alt mare adulator al mareșalului, să admir astuțiile criminalului. Care, înainte de a da lovitura la o bancă, îi elimină dintr-o salvă de mitralieră și cu bâta pe rivalii săi, apoi trece metodic la nimicirea altor pretendenți la puterea pe care Capone nu vrea s-o împartă în veci cu orice alt posibil capo dei capi.
Flashback istoric
S-a spus că problemele ar fi început cu dictatura regală a lui Carol al II-lea. E doar foarte parțial adevărat. Problemele au început cu o modernizare precară, iscând uriașe probleme de adaptare unei populații parțial dislocate din sate și unei elite educate romantic, xenofobe, izolaționiste și antisemite. Regele a încercat să mențină România pe linia de plutire, în condițiile în care cuzismul și hitlerismul, iar apoi legionarismul inflamaseră și elita intelectuală românească și parte dintr-un popor dezabuzat, expus unui aggiornamento galopant, care i-a căzut greu unui popor în mare parte rural.
”Ajutat” de sfetnici răi, Regele a comis varii greșeli regretabile, dar în chestiunile esențiale chiar a încercat să apere pe lângă propria sa putere, și interesele fundamentale ale românilor.
Nu i-a reușit, mai ales pentru că elita culturală și politică l-a trădat și pe el, la pachet cu națiunea. Un factor incontestabil important l-a jucat influența germană în Mitteleuropa. Înainte ca Hitler să-și retransforme parte mare din popor într-un neam de rasiști și antisemiți genocidari, Germania a contat enorm ca far cultural și științific. Apoi a rămas unul politic, ideologic și pseudo-religios. Unul extremist, imoral și asasin.
Ca mulți români – cu tot cu generația rinocerizată de Nae Ionescu, iar în siajul lui de unii ca Emil Cioran și Mircea Eliade – să reziste cântecelor de sirenă teutone, ar fi trebuit să aibă parte de o elită capabilă s-o învețe de bine. Or, ”filosofia românească din zilele noastre nu putem zice că este fructul spontan al cerinţelor culturii poporului român. Ea n-a fost chemată de antinomiile ieşite la lumină din lucrările oamenilor de ştiinţă români, sau de conflictele sufleteşti latente în societatea românească, ci ea a fost importată după preferinţe personale, de către tineri români, cari au studiat filosofia la Universităţile străine” scria C. Rădulescu-Motru, în ”Rolul educativ al filosofiei”, în anii ’40 ai veacului trecut.
Din păcate, gândirea românească n-a avut parte de un număr suficient de Titu Maiorescu și Caragiale, de C. Rădulescu Motru, de Eugen Lovinescu, de Tudor Vianu, Mihai Ralea et al. Dar în schimb de prea multă și agresivă impostură.
Dar ce era să facă Antonescu în condițiile date?
De acord, vor spune criticii mei. ”Dar ce era să se facă țara cea plină de investiții germane și austriece, după mazilirea Regelui, cu o armată instruită de nemți?” Nu e adevărat că Antonescu n-a avut de ales?
Nu e adevărat. Abdicarea lui Carol al II-lea la început de septembrie 1940 fusese obținută cu de-a sila și cu viclenii de generalul Antonescu. Noul dictator nu fusese defel un filogerman. Dimpotrivă.
Dar, stăpânit de o nemăsurată părere de sine, de irepresibile cantități mari de ambiție, vanitate și poftă de putere, Antonescu n-a ezitat să devină mândru cățărător, alpinist, fripturist și arivist hitlerist de cea mai joasă speță. Și să-și trădeze suveranul și poporul. Este sau pare, evident, salutar, faptul că nu l-a lăsat pe Horia Sima să preia cârma țării.
Dar i-a lăsat pe legionarii lui să comită crime în masă și să lichideze, în masacrul de la Jilava, din noiembrie 1940, elita politică românească, o crimă care nu e defel clar de ce nu i se impută și șefului statului, care ar fi putut și trebuit s-o împiedice. Cum ar fi putut și trebuit să împiedice pogromul din București, din ianuarie 1941, ca și cel, mult mai amplu și catastrofal, ordonat de el însuși, din iunie ’41, de la Iași.
Or, a-l îndepărta pe Sima tardiv de la putere nu-l absolvă de vina alianței guvernamentale cu legionarii și cu Hitler. Ce-aș fi făcut eu, în locul lui, am fost întrebat, ”dacă mă nășteam cu șase decenii mai devreme și m-aș fi numit Ion Antonescu?”
Din fericire nu e cazul. Și mi se cere să depăn o istorie contrafactuală. Dintr-un mare noroc, nu port numele celui care a pătat indelebil istoria României cu cele mai numeroase și cu cele mai sinistre crime în masă din istoria ei.
Eu în locul mareșalului?
Dar dacă tot mi se cere să speculez, aș spune că, în calitate de nefericit chemat la guvernare împotriva voinței mele, nu bucuros și umflat în pene, cum era energumenul Antonescu, aș fi început prin a evita cu orice preț să-mi trădez suveranul și, deci, națiunea și prin a lucra pentru sustragerea cât mai energică a României din sfera de influență a Germaniei hitleriste. Mi-aș fi amintit de temeiurile civilizației iudeo-creștine. Iar pe ele mi-aș fi fundat politica.
Prin urmare, aș fi avut o șansă să înțeleg că legiunea profesează un creștinism filetist nu mai puțin fals decât antimorala fascistă și nazistă. Aș fi folosit armata pentru lichidarea pretențiilor la putere ale Gărzii de Fier, promițând, conjunctural, o neutralitate binevoitoare Germaniei, pe care aș fi încălcat-o ori de câte ori aș fi putut.
Aș fi evitat apoi cu grijă complicitatea la crimele anti-românești și anti-evreiești înfăptuite de legionari și pentru că se aflau la putere. Aș fi evitat orice alianță militară cu naziștii vinovați pentru arbitrajul de la Viena și orice iluzii legate de ipotetica lor bunăvoință teritorială de după război, iluzie foarte convenabil nutrită de dictatorul României, ca să-și justifice crimele.
Apoi, aș fi evitat trecerea Nistrului. M-aș fi mulțumit cu recuperarea teritoriilor jefuite de Stalin și de comuniștii lui, în complicitate cu Hitler și cu naziștii lui. Și aș fi negociat, ca Iuliu Maniu, cu anglo-americanii pentru cât mai grabnica lor venire în România. Aș fi plătit cu viața? Probabil.
Dar măcar n-ar fi trebuit să-mi fie eternă rușine pentru păcate impardonabile și nu le-aș fi pricinuit țării și poporului ei suferințe care încă nu s-au încheiat, cu totul, nici până în ziua de azi, doar pentru ca eu, energumenul, să mă țin cu dinții de fotoliu și să mă eternizez la putere.
Mi se va replica, poate, că ”pe Antonescu l-a interesat istoria” și i-ar fi slujit ”dezinteresat” poporului comportându-se ”ingrat cu el”, după cum reiese din scrisoarea către soția lui. Hai să fim serioși. L-au interesat ”binele” românilor, ”dreptatea” și ”istoria”, despre care înțelese că l-a pus la locul său, învingându-l, abia după ce-a pierdut puterea. Cât timp a rămas la butoane n-a vrut decât să și-o păstreze. Ce-l interesa în afară de putere? Omorâtul de evrei. Și profitatul de pe urma spolierii și vânzării lor. Ministrul său de externe a formulat clar interesul antoneștilor. Zicea Mihai Antonescu, în sedința guvernamentală, înaintea masacrului de la Odesa: “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari.“Șeful său, Ion Antonescu, nu l-a contrazis. Iar generalul a trecut la fapte. Și s-a autoavansat mareșal.
Rețeta succesului: altă politică externă
Puținele momente de glorie și de bine durabil pentru propria națiune obținute de români în politica lor externă sunt legate de prea rar manifestata opoziție fermă și de afirmarea demnității naționale față de pretențiile criminale ale unor mari puteri. Pășind pe acest drum, românii și-au obținut independența, mica și marea unire, modernizarea de după 1918, renumele de neam iubitor de libertate, când nu s-au alăturat criminalei striviri de către sovietici a libertății Primăverii de la Praga.
Se poate încerca și altceva decât face tradiționala diplomație românească, veșnic căciulită față de de una din Înaltele Porți ale vremii, față de o putere externă sau alta. Și Antonescu ar fi putut fi altceva decât a fost. Atâta doar că, doldora de ură și sângeros cum era, i-a cam plăcut ce-a fost.
Minima moralia reclamă ca majoritatea covârșitoare a românilor să înțeleagă, în fine, elementare fapte (și greșeli) ale propriei istorii, pentru ca să nu mai fie în pericol să le repete. Nu le vor înțelege însă, nici asuma și îndrepta, ori preveni riscul recidivei, cât timp au la pupitru, în elita culturală, jurnaliști și ”istorici” care promovează nociv false, toxice repere și se și mândresc cu faptele lor.