Ura care l-a ucis pe Charlie Kirk. Și ce ne spune despre noi

Avem nevoie în continuare de sprijinul dvs. Jurnalismul independent e mai important decât oricând, vă rugăm să îl susțineți printr-o donație și printr-o distribuire în rețelele sociale sau pe email a articolelor noastre.

Motto: ”Cu cât o societate se îndepărtează de adevăr, cu atât mai mult îi va urî pe cei ce-l afirmă”- George Orwell.    

Charlie Kirk pare să fi încasat mai multă ură din partea elitelor societăților occidentale decât orice contemporan cu excepția liderilor american și israelian, Trump și Netanyahu.

Nici asasinarea lui n-a ostoit-o, după cum reiese din cascada de etichetări eronate sau deliberat false, de care fondatorul organizației Turning Point USA are parte post-mortem.

Să fiu îngăduitor cu aceste elite pentru că nici eu n-am fost de acord cu varii opinii articulate de Kirk în naivitatea și uneori în lipsa de informație a tinereții lui? Să tolerez etichetările ostile, vituperările și demonizările izvorâte din ignoranță, spălare pe creier, umblet în turmă și ticăloșie totalitară, aplicate victimei unui atentat politic?

N-am cum. N-avem cum, dacă ținem la adevăr. Și ținem, spre necazul relativiștilor care, prea comozi să gândească cu propriul cap, ori să se opună Zeitgeistului, s-au aranjat minunat cu propaganda, cu orice minciună a ideologilor, oricât de sinistră, cu orice calomnie, denigrare, defăimare. De care elitele de stânga nu fac economie nici după zile de la martirizarea lui Kirk.

De ce-l urăsc elitele de stânga chiar și post-mortem pe Charlie Kirk?

Simplu.

Pentru că ceea ce era, gândea și spunea acest promotor al nonviolenței le demasca articulat, spontan, necruțător și convingător, fiind ca atare vrednic de ura progresistă. Va fi și mai mult de acum încolo. Pentru că, prin martirizare, ceea ce era, gândea și spunea Kirk, capătă de acum o pondere specială. O greutate de Martin Luther King.

Ce era, gândea și spunea el, în esență?

În opinia tânărului conservator creștin, democrațiile noastre, bazate pe valorile Bibliei, mult prețuite de părinții fondatori ai SUA și ai Declarației de Independență, sunt în pericol din pricina îndoctrinărilor și-a urii, care ne împiedică să mai vorbim unii cu alții, violența politică începând acolo unde sfârșește dialogul.

Putea fi el rasist, câtă vreme avea în echipă și în turnee colegi de culoare și sublinia că nu contează rasa și culoarea pielii, ci cum trăiești și cum te integrezi în comunitate? Putea fi el ”fascist”, deși era convins că ”antisemitismul e o boală gravă, poate chiar de sorginte demonică?” Și dacă a manifestat sistematic respect și față de americanii de culoare, și față de gay, invitându-i pe conservatorii homosexuali să se alăture organizației sale, era el de extremă dreapta?

Legendară e morga comuniștilor. La fel de fără margini e a fasciștilor și islamiștilor. Liderii lor sunt invariabil niște solemni. Cretini, sau vicleni. În Originile Totalitarismului, Hannah Arendt evidențiază pretenția veșnică a liderilor totalitari și a mișcărilor lor de a fi, chipurile, ”infailibili”. E greu să găsești la extremiști vreo urmă de haz sau de distanță față de sine.

Or, deși a pus pe picioare cea mai amplă organizație conservatoare din lumea universitară americană și dincolo de ea, Charlie nu și-a pierdut nici umorul, nici modestia, nici autoironia. Southpark își bătuse joc de el, dar Charlie s-a arătat în stare să reacționeze râzând copios la episodul în care era luat crunt în tărbacă. L-a calificat drept ”hilar”. I-am urmărit o viață pe activiștii comuniști, i-am analizat pe fasciștii italieni, pe legionari și pe naziști, ca și pe dregătorii woke și islamiști. N-am prea descoperit vreo urmă cât de vagă de auto-ironie, sau de modestie la vreunul din ei.

Ce contează însă adevărul?

Și ce contează proprietatea termenilor de ”fascism” într-o lume dominată de doctrinari universaliști care se exprimă în păsăreasca new-speak și țin să comunice cât mai confuz?

În opinia stângii neomarxiste și postmoderne, formatate de mișcarea woke, nu contează decât conformitatea. Supunerea în fața ucazului totalitar. ”Dacă nu ești de acord cu noi, ne urăști”. Ești ”hater”. Și ca ”hater”, ti-ai făcut-o cu mâna ta. Nu e nimic de vorbit cu tine, meriți să fii detestat și, întrucât te califici, prin dezacord față de dogmele woke, ca ”fascist”, să fii lichidat.

Am auzit de nenumărate ori, în ultimele zile, diverse variante ale acestei dezinformări. Care, ca să distragă atenția de la nazismul stângii radicale, insistă, absurd, să-l eticheteze ca ”extremist, suprematist alb și fascist” pe un tânăr promotor al dialogului, al credinței și al nonviolenței.

Retorica etichetelor, cuplată cu propensiunea spre violență politică și nihilism, prevalente în Partidul Democrat și, dincolo de el, într-o societate grav bolnavă, cu o elită comunist-nazistă anti-creștină și anti-occidentală care, deși venind din extrema stângă a spectrului politic, nu se dă în lături de la rasism și antisemitism: iată combinația care l-a ucis, în cele din urmă, prin glonțul lui Tyler Robinson, pe Charlie Kirk.

De unde reiese că societățile americane și occidentale sunt grav bolnave?

Din faptul că presa tradițională minte. O face sistematic, mai ales în chestiuni ținând de evrei și de ”evreul colectiv” cum e privit statul israelian. Dar și în privința sutelor de mii de oameni care au demonstrat la Londra pentru Charlie Kirk, pentru Anglia, pentru creștinism și Israel, împotriva autorităților britanice de stânga, a islamismului, a terorismului, precum și a imigrației debordante.

Într-o evidentă mistificare, fițuica de extremă stânga The Guardian și-a ignorat propriul film, turnat din aer, și a afirmat că omenirea de pe străzile capitalei britanice ar fi fost doar ”110.000” de oameni. Ce jalnic. La fel de jalnic e faptul că gogonata s-a propagat în mass-media europeană, inclusiv în cea aproape total ineptă, din România. Care s-a grăbit să preia catalogările presei de extremă stânga din Vest și, probabil, spre a se delimita de infectul ”suveranism” dâmbovițean, a calificat manifestația de la Londra ca ”extremistă de dreapta”. O fi, te pomenești, toată Marea Britanie de extremă dreapta, dacă milioane de englezi (sau chiar numai sute de mii) ies în stradă pentru un tânăr influencer conservator american ucis, pentru creștinism și Israel și împotriva imigrației debordante?

Da, suveranismul românesc e putinist, filetist, antisemit și extremist și, ca atare, cu atât mai infect, cu cât parazitează toate subiectele virale. Și e bine să ne delimităm de el cât mai clar și fără echivoc.

Dar nu cu prețul sacrificării adevărului.

Și când nu minte, presa elogiază asasini anticapitaliști, ca ucigașul unui tată de familie, șef de Casă de Asigurare americană. Sau evită să abordeze subiectele realității care contrazic ideologia neo-marxistă și woke a extremei stângi. De pildă asasinarea într-un tren din North Carolina a unei refugiate albe din Ucraina, de către un negru recidivist, arestat de 14 ori pentru infracțiuni din ce în ce mai grave. A fost pus totuși în libertate, fără cauțiune, de o justiție toxică, masiv îndoctrinată progresist. Totuși, presa a tăcut.

Despărțirea de ceea ce este, în favoarea ideologiilor și religiilor seculare

Divorțul de realitate al ideologilor religiilor seculare de tip woke, anticolonialist și palestinianist (1) care l-au etichetat fals pe Charlie Kirk a cuprins nu doar elitele culturale, occidentale, ci și pe cele politice, impregnând fatal Partidul Democrat.

O personalitate influentă, de culoare, ca Deon Joseph, a anunțat că părăsește Partidul Democrat după o viață întreagă în formațiunea stângii americane: ”Charlie nu voia decât să vorbească. Fapt pentru care a fost asasinat. Nu pot fi membru al unui partid care favorizează așa ceva. A devenit demonic, barbar și, creștin fiind, nu mai pot fi părtașul acestei chestii. Sunt mândru că sunt negru. Democrații obișnuiau să lupte pentru principii juste. Dar înainte de a fi negru, sunt un creștin neoprotestant. Iar Partidul Democrat nu-mi mai împărtășește valorile. Nu pot suport barbaria în care s-a angajat”.

Nu e puțin lucru să-ți asumi, precum Charlie Kirk, la doar 18 ani, lupta împotriva barbariei și pentru însănătoșirea unei societăți grav îmbolnăvite de îndoctrinare woke, de postmodernism și neomarxism, când alții de vârsta lui își petrec timpul pierzându-și mințile în autosex, satanism, rețele sociale și universități antisemite de rit palestinianist.

Charlie Kirk n-a binemeritat doar din partea societății americane, ci a întregului Vest. E înspăimântător și îmi lezează profund simțul dreptății nu doar că acestui tată de tânără familie care avea în față un viitor strălucit i s-a stins brutal lumina, din pricina condiționării unui ins plin de ură, când victima lui mai avea enorm de spus lumii și compatrioților ei.

Mă lasă perplex și dadarismul unei stângi care pretinde despre sine că ar menaja sensibilități, ar fi ”empatică” și ar iubi nu forța, ci cooperarea, dar refuză să condamne violența politică fără un ”da, dar”, menit să atribuie victimei măcar o parte din vina crimei care l-a răpus.

---

(1) palestinianism, termen utilizat de Einat Wilf, cooautoare cu Adi Schwartz, a cărții ”The War of Return”, spre a desemna o parte cheie a ideologiei radicalismului de stânga, în esență antioccidental, care se folosește de prezumtivii ”opresori” chipurile ”colonialiști” ai palestinienilor spre a avabnsa o agendă anti-democratică, anti-apuseană.