Germania față cu ”Noua Strategie de Securitate Națională a SUA”

Principalul aliat al Germaniei, garantul primordial al independenței și securității ei, continuă să fie Statele Unite.

Or, Stuttgarter Zeitung a calificat ”Noua Strategie de Securitate Națională a SUA” – care încearcă să rectifice obiective ale securității americane reajustându-le în funcție de interesul național-, drept ”act de divorț” transatlantic.

Nu e clar dacă jurnalistul din Stuttgart consideră că Germania ar fi fost nevasta, iar SUA soțul, sau invers. Nici dacă vrea să revendice Americii plata unei pensii alimentare.

Criticile germane justificate

Cert e că, potrivit oficialilor de la Berlin, Documentul american ”nu evidențiază că Rusia continuă să fie o amenințare”, după cum se plânge executivul german pe drept.

Căci, potrivit purtătorului de cuvânt adjunct al guvernului federal de la Berlin, Hille, Germania împărtășește în continuare părerea NATO, potrivit căreia Rusia continuă să fie o amenințare la adresa păcii, libertății și stabilității”.

Perfect adevărat. Și just. Căci Rusia continuă să fie un pericol acut pentru Vest.

În schimb, e bizar că șeful Consiliului European, Costa, a cerut la rândul său Statelor Unite să ”nu se amestece în treburile interne ale Europei”. Costa crede, potrivit DLF, că SUA n-ar trebui să stabilească, (din unghi american) ”care sunt partenerii europeni buni și care răi”, o decizie care ar aparține ”cetățenilor europeni”.

Critici europene curioase. Ori aberante

Ce pare Costa să fi uitat este că obiecția ”amestecului în treburile interne” era observația (și apărarea) standard a dictatorilor comuniști, de pildă a lui Nicolae Ceaușescu, ori a liderilor sovietici și chinezi, ori de câte ori democrațiile occidentale cereau regimurilor totalitare din răsărit să se oprească din cenzurat, omorât, arestat și prigonit. Și când democrațiile apusene le solicitau tiraniilor să respecte drepturile omului. Și libertățile lui civice.

În strategia ei de securitate națională, America a reluat argumentele perfect valabile ale vicepreședintelui SUA, J.D. Vance, formulate la Conferința de Securitate de la München. În spiritul lor, noul document critică Europa pentru imigrația debordantă din statele europene și pentru cenzurarea libertății de opinie a europenilor critici la adresa autorităților și politicii lor.

Demnitarul CDU, Norbert Röttgen, crede, prin urmare, că am avea de-a face cu o nouă ”schimbare de eră” (după invazia rusă în Ucraina) și că strategia lui Trump s-ar plasa ”explicit împotriva democrațiilor europene”.

În mod straniu, Röttgen pune pe picior de egalitate, dintr-o perspectivă eurocentristă, evenimente care sunt de natură foarte diferită. Rusia a atacat Ucraina și nu Europa. Iar Europa și America au omis, sub guvernele precedente Obama, Merkel, Scholz și Biden, să ofere Ucrainei ajutorul necesar victoriei în fața unei Rusii, care ar fi trebuit în mod evident pedepsită pentru agresiunea ei. Departe de a o pedepsi, guvernele germane și occidentale au dat dovadă de egoism, lașitate, inepție, slăbiciune și împăciuitorism.

De aici, în parte, volta americană, inspirată de eșecurile militare ucrainene și occidentale din ultimii patru ani.  Europa sperase să nu vadă venind ziua ei deși fusese prevenită de mulți președinți americani (între care și Obama) că e cazul să-și sporească substanțial cheltuielile militare și să prea responsabilități securitare sporite. Mai cu seamă în Europa.

Germania e în prima fază din cele cinci ale șocului și doliului. Neagă. Neagă istoria propriilor nefăcute și consideră că SUA s-ar fi transformat fără veste și fără motiv într-un ”dușman al democrației” germane. Ceea ce e absurd.

Tocmai Angela Merkel s-a aflat, din fotoliul ei de cancelar, la baza deciziei menținerii la mai puțin de 1.4% din PIB a cheltuielilor militare (în ciuda invaziei ruse în Ucraina) și a deschiderii totale a granițelor germane și europene. O deschidere pe care, tardiv, o condamnă nu doar SUA, ci însuși guvernul german actual, condus de Friedrich Merz. Un guvern, care a dat în repetate rânduri semne că ar vrea să oprească imigrația necontrolată. Cea pe care o critică, între altele, și ”Strategia de Securitate Națională a SUA”.

Merkel scuipase cu boltă (metaforic vorbind) pe puținii jurnaliștii critici (inclusiv pe autorul blogului de față), care-i ceruseră, încă înainte de 2014 și încă și mai stăruitor după, să-și corecteze cursul aberant.

Cine sunt inamicii reali ai Vestului

Marii dușmani ai democrației nu se găsesc neapărat pe malurile Potomacului, ci la Moscova, în Iran și Qatar, între imigranții islamiști admiși în Europa de madam Merkel și colegii ei, precum și în universitățile tot mai pline de antisemiți și antiamericani ale Germaniei, Europei și Americii. Ori în guvernele pro-teroriste din Europa.

Da, strategia de securitate națională americană greșește grav față de Rusia, dar nu și în criticile ei la adresa unei Europe care, sub Merkel și înaintea ei, ori după ea, în epoca social-democratului Scholz, a refuzat constant să se înarmeze în mod adecvat, astfel încât să poată face față amenințării ruse și să ajute și Ucrainei să-i țină piept agresiunii Moscovei.

Înseamnă toate acestea că Europa n-ar avea motive legitime să fie foarte iritată de noua strategie de securitate națională a SUA, dincolo de inadecvarea ei față de Rusia și China?

Defel. O mare problemă e, pentru Bătrânul Continent, faptul că administrația Trump încearcă în continuare să tragă spuza pe turta ei, divizând statele europene pe națiuni.

Dar soluția acestei chestiuni nu poate fi negarea existenței ei, baricadarea îndărătul unui zid de autism și antiamericanism, amintind de Cortina de Fier comunistă, ci abordarea deschisă a problemelor reale pe care le semnalează americanii și corectarea derapajelor unei istorii, vai, pline de ele.

Ce e de făcut?

Europa nu se poate lipsi de NATO și, deci, de scutul militar american. SUA nu au denunțat pactul defensiv Nord-Atlantic, în care sunt primus inter pares. De ce vrem noi să-i enervăm la culme, să-l abandoneze?

De acum încolo, fie și tardiv, UE va trebui să se concentreze să-și sporească masiv cheltuielile militare și să treacă la o nouă organizare operativă a apărării europene. Dar și să oprească imigrația și cenzura. Imediat și radical. Și să-și dezideologizeze și economiile, relansându-le rapid și durabil.

Căci toate acestea pun pe butuci democrațiile europene și deci nu doar alianța lor cu SUA, ci și capacitatea lor veritabilă de a se apăra. Altminteri se poate prezice lesne că puterile europene vor fi preluate de formațiuni din dreaptă pură și dură a spectrului politic. Poate chiar de către extrema dreaptă.