Deși, în afara SUA, e principalul spațiul economic al lumii, Europa s-a prefăcut în cantitate neglijabilă. E un vânticel nu tocmai frumos mirositor în chestiunea Ucrainei. N-are nimic de spus înaintea summitului Trump-Putin, chiar dacă a încercat să prefațeze întâlnirea fatidică din Alaska prin niște conferințe video jalnice și câteva revendicări de bun simț, dar cam abulice. ”Drepturile Ucrainei se cer respectate”, au spus europenii.
Ba bine că nu. Evident că trebuie respectate. Dacă pot fi impuse. Europenii însă nu pot.
Între timp, Ucraina pierde, vizibil, teren în fața mașinăriei de război a Rusiei, cum s-a văzut la 11/12 august în străpungerile rusești ale fronturilor Pokrovsk și Dobropillia. Care au venit după alte victorii, tot mai clare, în zone cheie ale liniei de contact.
Ce va face deci Putin în Alaska?
Va mima căderea în genunchi în fața regăsitei măreții americane și apetența pentru o aplanare negociată a conflictului, cerând doar un pic mai mult decât îi va permite Trump, pentru ca prefăcătoria propensiunii lui spre pace și spre recunoașterea calităților inegalabile ale președintelui american să aibă șansa de a fi plauzibile. Și de a fi luate drept adevărate. Când de fapt sunt minciuni monumentale.
Pe Putin, care a plătit un preț exorbitant pentru toate mini-succesele lui de până acum, l-au speriat grav amenințările americane cu sancțiuni secundare, care i-ar putea seca principala sursă de venit: bogățiile minerale al Rusiei. A le vinde și a încasa banii pe aur, diamante și petrol necesari războiului din Ucraina, ar putea să nu mai fie o întreprindere câtuși de puțin lesnicioasă dacă SUA se pun pe picioarele din spate și îi ard pe beneficiarii din BRICS și de aiurea ai minereurilor rusești. Sperietura a fost cu atât mai mare, cu cât Moscova începuse să se vadă cu sacii în căruță din cauza tot mai evidentei slăbiciuni militare ucrainene.
Kremlin trăiește din mirosul slăbiciunii inamicilor. Iar Putin adulmecă și e întărit de izul slăbiciunii tot mai accentuate și al anemiei tot mai evidente ale unui Vest dezbinat de islamiști și de războiul lor din Israel, și obosit de trei ani și jumătate de război al altora, în Ucraina. Așa că dictatorul rus țintește spre victoria totală. Pe care SUA nu i-o pot permite. Concomitent, America lui Trump se teme, după cum știe și Putin, chiar și de propria ei umbră. Ca atare, Casa Albă nu-și permite să zădărnicească expansiunea rusă în singura manieră utilă, dar potențial costisitoare și riscantă, care este intrarea în război de partea Ucrainei în maniera în care participă la conflagrație Coreea de Nord și China comunistă.
Cartea americană
Dar forța economică a Americii e redutabilă. E atât de mare, încât poate pune Rusia în genunchi, în timp, chiar fără să trimită un soldat peste ocean. Ceea ce îi dă vertij lui Putin. Însă jucarea cărții ei în contra Rusiei cere timp și oferă deci Kremlinului resursa poate cea mai prețioasă: răgazul.
Pe care Trump și Ucraina, spre deosebire de Putin, nu-l au.
Ca atare, Trump plutește în imprecizii, se înconjoară de vorbe mari și de cuvinte tari, asurzitoare, menite să mimeze o forță și o hotărâre inexistente și navighează în imponderabile, care-i deschid lui Putin multiple șanse diplomatice de tragere de timp și evitare a sancțiunilor secundare de care criminalul în masă rus se teme rău.
Se puteau evita toate acestea?
Accidentata istorie a scoaterii la mezat a drepturilor Ucrainei, de către Vest îmi provoacă mari dureri chiar când o reiau pe scurt.
Nu o dată. Se putea evita și războiul, dacă America nu-și permitea un președinte Biden și gafele lui securitare monumentale efectuate în serie, prin retragerea intempestivă și în debandadă a trupelor americane din Afganistan și, mai ales, pin catastrofalul summit de la Geneva, americano-rus, din 2021.
Care avea să pecetluiască dezastrul creat de George W. Bush junior și de Angela Merkel, la București, în 2008, când, în plin exercițiu de appeasement față de Putin, au refuzat, imbecil și laș, să admită aderarea la NATO a Ucrainei, Moldovei și Georgiei. Concesiile făcute Rusiei s-au dovedit ireparabile. La fel, întârzierea înarmării substanțiale a Kievului.
Ce se prefigurează
Pe scurt, în Alaska, în schimbul unor noi concesii substanțiale, Putin va accepta cu mimată generozitate o încetare a focului pe care o va încălca a doua zi, violarea ei printr-o înscenare anti-ucraineană fiind pusă la cale și exersată, foarte probabil, încă de pe acum.
Or, Kievul și Vestul au nevoie în Ucraina de o arhitectură de securitate credibilă. Ea se cheamă NATO și implică o Ucraină independentă, înarmată până în dinți și cu resurse economice proprii. Una ajutată eficient de aliați, care să fie perfect capabilă să se apere, inclusiv de o alianță sino-ruso-coreeano-iraniană.
Existența unei asemenea Ucraine l-ar amenința existențial pe Putin și pe oamenii săi. Dictatorul simte că n-o poate admite.
De ce este nevoie, cu adevărat
Totuși, pacea reclamă o Rusie post-Putin, care să poată accepta o astfel de Ucraină. Or, summiturile ruso-americane nu obțin decât betonarea și legitimarea lui Putin, deși prima condiție necesară (nu și suficientă pentru soluționarea conflictului) este debarcarea agresorului dictator, un criminal în masă care trebui trimis după gratii, nu curtat.
Slab și speriat, Vestul, care a dezvățat patriotismul, limbajul forței, virtuțile militare, a evitat cu grijă, în ultimii 4 ani, ceea ce indicasem încă din 2022, de fapt încă din 2014, că este unicul drum spre aplanarea războiului din Ucraina: o politică de regime change la Moscova. Or, nici măcar la Teheran, Vestul n-a îndrăznit să acționeze cu necesara radicalitate.
America lui Trump e pe moment pe scurtătură, în derivă, pe scenă unde joacă prost o piesă de teatru de prost gust, în căutare de subterfugii și de șmecherii care să împace și capra și varza, fără să coste Statele Unite viața vreunui soldat, ori sume mari.
Nu le va găsi decât cel mult vremelnic. Mai repede decât se crede va veni momentul în care va trebui să ia o decizie reală și dureroasă, angajând plenar Statele Unite, ca superputere, ca putere planetară, care nu se poate ascunde de orice vijelie politică sau militară.
Ar fi bine ca, până atunci, Israelul să-și câștige războiul cu terorismul din Gaza, iar europenii dezmeticiți și disociați de delirul antisemit, islamist și extremist în care se complac acum, să ajungă să refacă unitatea Vestului. Altfel va fi pierdută și Ucraina, și mare parte din lumea liberă.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
1. Daca SUA consfiintesc castigarea de teritorii de catre Rusia, atunci nu mai sunt „SuperputereA Mondiala”
2. Trump pare la fel de cinic cum a fost UE inca de la atacarea Georgiei de cand UE a cintinuat dezvoltarea afacerilor fructoase cu Putin. „Presa” insa uita sa trateze echivalent cele 2 situatii. Uita de pct 1.
3. UE vrea sprijinul SUA in Ucraina dar sprijina adversarii SUA in Israel
4. Putin poate ceda ca nu cedeaza de la Rusia, Zelensky nu poate ceda nimic deci Putin o sa para „baiatul bun” si Zelensky motivul pt care Trump nu-si poate lua Nobelul
5. Solutia: sa i se dea pana vineri lui Trump Nobelul pt Pace. L-ar calma si poate ar judeca ca leaderul lumii libere nu ca un adolescent cu mintile luate de o fata.
Ar fi pt prima oara utila aceasta stupiditate de premiu.
Churchil, De Gaulle si titi iccidentalii care s-au opus lui Hitler nu ar fi meritat preniul, l-ar fi meritat lasii care au stat pe margine sa se uite scandand „Pace”
Imi place cum gândiți.
Stimate Domn Bogdan, daca premiul asta, al lui Nobel ar merita mai mult decat o punga de galbeni (ori de arginti ca cea data lui Iuda), nici macar multi, ar fi ceva. Nobel face ca titirezul in mormant. Un alt simbol, nascut initial dintr-o dorinta sincera de a aduce progres a fost deturnata in nimicnicie. Ca si ONU si alte alea. Obsesia lui Trump nu-i legata de premiu in sine, e legta de faptul ca Obama l-a luat…pe degeaba. E vorba de invidie prosteasca.
In rest, ce sa spun, Ukraina a mai trecut printr-un Holodomor. Va trece sigur si prin asta, sper din suflet ca mai usor. Vad zi de zi in Canada nume ucrainesti, colegi, vecini, oameni care-mi trimit emailuri la serviciu. Toti descendenti ai emigratiei. De fiecare data ma apuca jalea, ma port cat de frumos pot cu ei. Sunt traume care lasa amprente in ADN. Nu mai spun de evrei ca chiar intru in depresie. Dumnezeu sa-i ajute pe toti acesti, inca, napastuiti ai zilelor noastre. Cine ar fi putut prezice secolul XXI?