Liderii care ne lămuresc și ne apără. Și catastrofele celorlalți (2)

Ce șanse are Ucraina? Trump, Putin și Zelenski, după schimbarea de la Washington. Sau despre capacitatea autentică de a conduce.

Se pun, pe moment, două întrebări cheie. Cât de reală și de amplă e schimbarea de atitudine a lui Trump față de Putin? Și dacă e reală: ce șanse are Ucraina, sub Zelenski, să producă o cotitură veritabilă, istorică, pe câmpul de luptă?

Greșesc în aceste zile până și observatori cu experiență, între care fostul consilier de securitate al lui Trump, John Bolton, dacă evaluează situația doar în funcție de radicalitatea schimbării atitudinii față de Putin a președintelui american. Or, impactul unui leadership bun n-ar trebui subestimat.

În timp ce retrimiterea aberantă, la CCR, a legii antilegionare, l-a marcat pe Nicușor Dan ca un președinte vădit incompetent, care șifonează inutil imaginea României și va avea mult și rapid de învățat, dacă nu vrea să eșueze jalnic, ca Emil Constantinescu și Klaus Iohannis, există în Europa lideri care se feresc cu grijă de erori impardonabile. Și care, când le vine timpul, se arată în stare să acționeze pe cât de hotărât, pe atât de benefic.

Unul dintre ei e liderul NATO, Rutte

Care a reușit să-l transforme pe președintele SUA,  Trump, dintr-un iminent gropar al Alianței Nord-Atlantice, în ferventul ei admirator.

Rutte e omul care, din umbră, a reușit să schimbe aproape de unul singur (doar vag ajutat de cancelarul Merz) ecuația geopolitică actuală. Căci fostul premier olandez a izbutit să-l convingă pe șeful Casei Albe că, unei Americi mărețe, care nu mai aruncă pe viitor cu banii, ci îi încasează, obținând concomitent niște victorii politice mari, chiar istorice, NATO îi poate furniza servicii inestimabile.

Alianța, a arătat Rutte, persuasiv, la Washington, poate servi, ca mai nou, drept intermediar, care să preia și livra Ucrainei armele americane cele mai performante și sofisticate, pentru care, spre liniștea MAGA și a izolaționiștilor de extremă dreapta, să plătească alții. În speță, să scoată banii din buzunar, ca pentru rachetele Patriot, europenii, iar nu americanii.  

Și mai e și șeful statului ucrainean

Cealaltă căpetenie, chiar și mai mare, care va figura în multe cărți de istorie ca un lider providențial, e Zelenski.

Șeful de stat al unei foste republici sovietice decăzute, birocratice și corupte, devenite, după ani de lupte crunte o țară eroică, amintind de Marea Britanie când, condusă de Churchill, Londra rămăsese singură în fața lui Hitler, Zelenski părea să fi ajuns la începutul acestui an, la Casa Albă, la capăt de drum.

În fața lui Trump, președintele Ucrainei căzuse în capcana imund întinsă lui de un J.D.Vance, trufaș, neinstruit și pe cât de perfid, pe atât de rinocerizat de extrema dreaptă izolaționistă, care tinde să distrugă mai tot ce poate reconstrui Trump în Statele Unite pârjolite și pustiite de extrema stângă.

La Casa Albă, Zelenski se văzuse în februarie bruscat, vexat, jignit, insultat, des-invitat și dat afară de la prânzul comun. 999 din 1000 de lideri tratați ca el s-ar fi ascuns, îmbufnați, în găuri de șarpe. Din care n-ar mai fi apărut decât cel mult după nimicirea țării lor. N-au trecut de-atunci decât câteva luni. Dar Ucaina, care părea atunci pierdută, învinge acum.

Zelenski, care greșise și el când se lăsase atras în cursa lui Vance, s-a comportat ca un lider mare și realmente responsabil pentru patria sa. În interesul căreia și-a înghițit amarul și s-a dus să se lase sfătuit de oameni de stat inteligenți și cu capul pe umeri. Între care și Rutte.

În final, a câștigat pentru că, oricât de banal ar părea, binele câștigă. Nici măcar Trump nu e imun la preceptele etice ale lumii iudeo-creștine. Când, în interesul opririi măcelului din Ucraina îi spunea Melaniei ce discuții sublime ar fi purtat el cu Putin, soția îi șoptea îngrozită despre bombele care mai distruseseră după conversație câte un bloc de locuințe ucrainene, în care fuseseră secerate vieți de copii.

Ceea ce nu înseamnă că liderii competenți se pot bizui pe impactul tardiv al binelui în lume. Sau că Trump ar face neapărat parte din tagma lor. Ci doar că nici răul, fie că e reprezentat de Putin, fie de partizanii săi extremiști din Vest, între care și admiratori nonintervenționiști ziși de ”dreapta” ai tuturor tiraniilor răsăritene, ca vicleanul Tucker Carlson, nu se poate încrede veșnic în cineva. Ori conta pe susținerea nesfârșită a administrației Trump.

Dar e volta efectuată la Washington una reală și epocală? Nu e scepticismul de rigoare?

Mulți observatori sunt sceptici. Nici Moscova nu se arată din cale afară de impresionată.

Purtătorii de vorbe ai lui Putin de la cele două extreme, Medvedev și Peskov, au reacționat contradictoriu. Cel din urmă a admis, spre deosebire de primul, care le-a considerat demne de ”indiferență”, că declarațiile lui Trump și amenințările lui ”sunt o chestiune serioasă”.

Dar din cale afară de alarmat n-a părut să fie mai nimeni, în Rusia.

Scepticismul multora nu-i întâmplător. De câte ori nu s-a răzgândit Trump? De câte ori i-a mai dat o nesperată și nemeritată șansă lui Putin? Care, după ce și-a vândut sufletul răului malign și a devenit, împreună cu ayatollahul Khamenei, principalul exponent al acestui tip de rău, a comis prea multe crime ca să mai spere într-un aranjament de pace rațional, visat de președintele american. Căci rușii nu l-ar putea ierta pe Putin dacă nu le aduce capitularea Ucrainei. Încât Trump a făcut greșeala evitabilă de a-i acorda dictatorului un pernicios respiro de 50 de zile.

Liderul de la Kremlin îi spune mersi și va profita maxim, ignorând ultimatumul omologului său din Washington, care e probabil să se mai răzgândească și să-l mai prelungească o dată. Încât scepticii par să aibă argumente imbatabile. Între ei se numără și fostul ambasador al SUA la ONU, ex-consilierul de securitate al președintelui american Trump, John Bolton.

Care nu vede volta istorică petrecută, aparent, la Casa Albă.Potrivit lui Bolton, n-ar fi avut loc nicio cotitură strategică autentică prin livrarea sistemelor Patriot în Ucraina. Mare inamic al președintelui Trump, Bolton a salutat, într-un interviu acordat DLF, livrarea rachetelor antirachetă, calificând-o drept un ”demers util și de mult necesar”, fără s-o considere însă o schimbare epocală. Iar Trump i-a dat oarecum dreptate, negând în fața jurnaliștilor că SUA ar livra Ucrainei arme cu rază lungă de acțiune. De care însă, mai mult decât de tancuri, Ucraina are imperioasă nevoie. Pentru că, în acest război de tip nou și parțial de uzură, diferența pe câmpul de luptă n-o fac blindatele, ci dronele și rachetele care-și ating țintele departe, în spatele frontului. Și reziliența populației, ca și leadershipul bun. Al Ucrainei, cu toate neajunsurile lui, e net mai bun decât al Rusiei.

Or, scepticii se înșală. De ce?

Pentru că la Washington s-a schimbat ceva esențial. Probabil grație succesului istoric al operațiunii bombardării instalațiilor nucleare și militare iraniene, mai întâi de către israelieni, apoi de către americani, Trump a scăpat de obsesia non-intervenționismului, a pacifismului și a împăciuitorismului cu orice preț, menite să nu cumva să riște vieți americane și ”forever wars”, în genul celui și azi traumatizant, din Vietnam. Sau din Irak și Afganistan.

Trump s-a desprins, astfel, și de ideile fixe ale extremei drepte izolaționiste, conduse de Tucker Carlson, care amenințase delirant Casa Albă și Pentagonul cu ”mii de vieți de americani secerate” pentru cazul bombardării siturilor nucleare iraniene.

E adevărat că desprinderea lui Trump e ca a Statelor Unite: ezitantă. Ea nu pare totală, definitivă și irevocabilă.

Ar fi fost excelent ca președintele american să nu se mai arate șovăitor. Să schimbe foaia imediat și radical, amplificând la maximum presiunea militară, economică și diplomatică asupra Rusiei lui Putin. Ar fi fost recomandabil să nu li se ofere analiștilor FSB speranța că Trump se va mai răzgândi odată, ca de atâtea ori în trecut, poate în speranța vreunui mare, dar utopic târg avantajos cu Moscova. Ar fi fost nimerit ca SUA să nu mai dea impresia că ar mai putea fi escrocată, pe viitor și ar fi fost oportun să i se ia lui Putin orice speranță.

Dar numai naivii, imbecilii și răuvoitorii cred că nu s-a schimbat nimic esențial pe câmpul de luptă. E bine de știut, în context, că, în ultimele trei luni, forțele rusești, care au prăjit pe câmpul de luptă și, mai ales, în acțiuni ofensive, în mare măsură eșuate, efective de peste un milion de oameni, n-au reușit să avanseze decât 10 km. Zece kilometri mari și lați. Atât, potrivit ISW.

Ceea ce arată că rușii erau și înaintea anunțului făcut de Trump departe de a câștiga cu adevărat războiul de uzură.

În combinație cu perceptibila ridicare a moralului, generată de volta lui Trump, înarmarea Ucrainei cu sisteme de vârf și capacitatea națiunii de a rezista asaltului rusesc din voința ei de a nu mai da înapoi libertatea câștigată cu enorme jertfe de sânge, spre se lăsa întemnițată, înrobită și masacrată, vor schimba soarta războiului.

În conflictul militar ruso-ucrainean, care în războiul de uzură părea să nu se mai îndrepte nicăieri, balanța promite, de acum încolo, să se încline decisiv în favoarea Ucrainei.

E meritul lui Zelenski. E meritul unui Boris Johnson și al unui Mark Rutte. În final, ar putea fi, nu în ultimul rând, al lui Donald Trump. Și al justiției imanente sistemului etic și de drept iudeo-creștin.