Lasconi și ceilalți: România în fața unui scrutin istoric

Cum trebuie evaluată Elena Lasconi? Dar candidații situați pe celălalt taler al cântarului?

Ce n-au înțeles unii din amicii mei inteligenți și cultivați despre cum trebuie cântărite, întru promovarea democrației și modernizării țării, alegerile prezidențiale românești?

N-au priceput că și ei pot fi, involuntar, victime nefericite nu doar ale manipulării și propagandei pesedisto-securiste, ci și ale trufiei, ale propriului lor hybris. Care-i determină să vadă scrutinul prezidențial prin ochelarii deformatori de realitate ai ideologiei și idiosincraziilor. Pe claviatura cărora agitpropul securist știe bine să apese eficient.

Reproșuri la adresa Elenei Lasconi

L-am citit pe un preopinent din categoria intelectualilor cu pretenții, afirmând, vag arogant, că Lasconi ar fi așa și pe dincolo, Ciucă fiind, chipurile, preferabil. M-am frecat la ochi. Nu, serios? Mi-am zis: Ciucă?

O invenție politică onctuoasă, docilă, deloc militară, mai degrabă gregară, de tip uselist, a președintelui Iohannis, care, ”soldat” loial, nu s-a ”distins” decât prin grețoasa obediență absolută față de întâiul schior, golfist și vilegiaturist al țării?

Omul care, împreună cu Ciolacu, a făcut în panataloni de frica unei dezbateri libere la Digi și a dat bir cu fugiții de ea și de contracandidați?

Radiografia României la final de mandat prezidențial

Scurtă mai e, Doamne, memoria unora. Preopinentul pare să fi uitat cine a fost timp de 10 ani și, mai ales, în al doilea său mandat, născocitorul lui Ciucă, Iohannis: omul care a câștigat două rânduri de alegeri promițând democratizarea, depesedizarea și, deci, desecuricizarea țării, și a sfârșit prin a da României contrariul, prescriindu-i hapul amar al transformării ei, în numele ”stabilității”, din stat pe cale de a fi de drept, în republică bananieră, la cheremul serviciilor și elitei securiste și judiciare cu pensii speciale.

Altfel spus, în țară feudală.

În loc să-și dea cu părerea astfel încât să frizeze ridicolul, preopinentul, iritat de prezumtiva ”ascuțime a vocii” Elenei Lasconi, dar prea cinstit ca să nu admită că șefa USR nu e un produs al dezgustătorului sistem, ar fi făcut bine să vizioneze cu atenție excelentul documentar Recorder despre ”Deceniul Iohannis”. E un film realist despre supremația ”sistemului” în România, a castei securiste și judiciare, în slujba căreia s-au aflat Iohannis și prelungirea sa, Ciucă.

Săgețile otrăvite ale sistemului

Amicul altfel sclipitor nu e singurul pe care l-au năucit atacurile sub centură ale propagandei acestui sistem securist românesc, care se teme groaznic de un președinte jucător din afara lui, cum ar fi Lasconi, și se roagă prin urmare ca românii să plece după fenta uselistă. Care-l aruncă în față pe candidatul ”PNL”. Sau alte făcături ejusdem farinae.

Ca să se protejeze, sistemul și-a concentrat, în plus, întregul arsenal defăimător asupra Elenei Lasconi, așa cum l-a încondeiat, denigrat și demonizat cândva pe Traian Băsescu, înainte de a fi știut că președintele României fusese informatorul Petrov. Și așa cum agitpropul irano-maoist l-a călcat în picioare, fără drept de apel, pe Trump: obsesiv.

Nici unul dintre ei nu s-a dovedit perfect. Dimpotrivă. Trump a greșit în 2020 să acuze furtul alegerilor fără probe concludente și să nu le solicite mai insistent adepților săi, la 6 ianuarie 2021, un comportament ”pașnic și patriotic” pe Capitoliu, cum le ceruse el, textual.

Dar asta nu înseamnă că n-a avut merite. Sau că trebuia să devină victima urii și cenzurii în presă, ori, după tranziția totuși pașnică de la 20 ianuarie, ținta unei vânători de vrăjitoare judiciare. Americanii au simțit, în majoritatea lor, că e nedreptățit de o justiție politizată au apreciat că se opune demenței woke și l-au ridicat pe scut în scrutinul din 2024.

Propaganda față cu testul realității

Lasconi se arată isteață, promptă și ageră la vorbă. L-a executat cu două lovituri năprasnice pe Geoană, pe care ”Băsescu îl bate și când nu candidează”, ori, ”dacă am scoate funcțiile în care v-a numit PSD din pix, nu v-ar rămâne nimic în CV” .

Iar alegătorii n-o pot găsi plagiatoare, ca pe Ciucă, mincinoasă, ca pe Ciolacu, ori duplicitară și impostoare, ca pe ceilalți candidați de făină pesedistă la președinția României. Ce era oare să inventeze sistemul care protejează în România o justiție net mai politizată decât cea de peste ocean? Ce era să-i facă, astfel încât să încerce să-i nimicească periculoasei Elenei Lasconi reputația și zestrea de voturi?

A colportat că ar fi ”proastă” și ”elgebetistă”, deși lidera USR s-a priceput să voteze ”da” la referendumul pentru familia tradițională, să aibă curajul să admită această opțiune deloc conformistă, să se confrunte curajos cu furia progresistă și mânia proletară a propriei fiice și a unora dintre colegii ei useriști leftiști, să cucerească totuși șefia partidului ei și să câștige alegerile pentru primăria minunatului Câmpulung Muscel.

Dacă toate aceste performanțe denotă ”prostie”, sau ”elgebetism” doctrinar, mă dau bătut. Și cum nu denotă, nu mă dau.

Cumpăna și înțelepții

Un tratat al Mișnei îl citează pe genialul rabin Iohanan ben Zakkai, interlocutorul împăratului Vespasian în timpul asediului Ierusalimului, acum aproape 2000 de ani.  Potrivit lui, a-l pune pe un talger de balanță pe studentul său, rabinul Eliezer Hyrkanos, și pe celălalt pe toți înțelepții Israelului, ar fi însemnat echilibrarea cântarului.

Șefa USR nu e genială. Nici o studentă model. Dar a o pune pe Lasconi pe un taler al balanței și pe toți ceilalți candidați de extracție uselistă și pesedistă pe celălalt, ar echilibra cântarul doar dacă s-ar urca de partea lor și preopinenții inteligenți care o critică pentru că n-ar fi la fel de ”deșteaptă” ca ei.

Înseamnă toate acestea că Lasconi ar fi infailibilă? Defel. Că e sigur că va mântui țara? Nicidecum. Că va reuși s-o reformeze? Nu neapărat. Lasconi știe să câștige alegeri, dar mai face și greșeli. Și nu puține. Iar realizările ei vor depinde esențial, dacă se impune, de capacitatea ei de a-și procura consilieri buni și majorități guvernamentale reformiste.

Dar în comparație cu exponenții pesedismului dezlănțuit de pe celălalt talger, Lasconi e o lumină. Iar pentru democrația românească, pentru care esențiale sunt alternanța la putere și reforma, implicând trimiterea la plimbare a elitei ei politice din umbră, securiste, și readucerea, pe această cale, a îngenuncheatului popor român în poziția de suveran, onestitatea ei face toți banii.

Tentativa sistemului de a dirija lucrurile astfel, încât, prin cuplarea denigrărilor la prejudecăți misogine, menite să sporească efectul defăimării ei, precum și prin eliminarea din cursă a unei putiniste, să se ajungă, pentru șeful PSD, Ciolacu, la un confortabil tur doi, cu Simion, e prea clară, vizibilă și vomitivă, ca să nu revolte poporul.

Pe scurt, îi țin pumnii șefei USR. Și ea, și poporul român merită o președinție care s-o rupă cu trecutul.

PS: Mi se obiectează că Lasconi n-ar fi pregătită pentru președinție și că nu se poate vota la nesfârșit răul mai mic. Înțeleg. Și pe mine mă animă același sentiment, deși știu că nici unul din candidați nu e pregătit pentru funcția prezidențială. (De altfel nici nu trebuie să fie, ci să fie un om politic capabil să învețe, făcând). Am replicat invocând ”Societatea deschisă și dușmanii ei”. Karl Popper, care cunoaștea bine toate sistemele, reliefa (parafrazez) că democrația nu e despre a vota candidatul cel mai cel, ci despre a asigura înlăturarea pașnică a puterii care n-a mai făcut bine poporului. Ergo, nu e vorba de a vota candidatul perfect, ci de a obține alternativa la putere (care-i învață pe securicii de acum, din fruntea bucatelor, că trebuie să mai dea și socoteală – măcar politic – pentru furturile lor).