Cât de important e pentru noi ce se întâmplă în Rusia și în războiul din Ucraina? Dar pe frontul propagandei putiniste românești? Care e legătura ei cu bătaia luată de ruși, ori cu revoluția iraniană?
”Hai mai bine să stăm noi la locul nostru”, ni se cere, a(i)uristic. Căci războiul ruso-ucrainean nu ne-ar privi. Și cu atât mai puțin ce se întâmplă în Iran. Unde s-au revoltat și kurzii, și suniții din Belucistan, nu doar iubiții femeilor șiite, ucise de poliția de moravuri islamistă pentru că li se vede o șuviță de păr.
Nu ne privesc toate acestea? Suntem siguri? Ia să le cadă bucovinenilor bomba atomică rusească la câteva zeci sau sute de kilometri de casă și să bată vântul rău, să-i iradieze. Atunci îi va privi pe suceveni? Dar pe moldoveni? Dar pe ceilalți români? Dar statele NATO, al căror articol 5 stipulează într-ajutorarea militară pentru cazul îân care sunt atacate. Și încă ce atac ar fi iradierea lor!
Natura unui conflict nu tocmai local și erori de apreciere româno-suveraniste
Deși pentru europeni e hibrid și geografic prea apropiat că să poată fi considerat străin, conflictul actual nu e limitat la războiul din Ucraina și la efectele lui regionale.
Litigiul mai are alte dimensiuni. Una trece prin inima tuturor țărilor situate la vest de fostul imperiu sovietic. Unde putiniștii, egoiștii, cretinii, auriștii și pături înfricoșate de amenințările rusești, ori de perspectiva unei proxime sărăciri din cauza unui război care, în fapt, n-a făcut decât să agraveze mai vechi neajunsuri economice europene, sunt gata să-și scoată la mezat libertatea și să-și abandoneze demnitatea.
Pe ei îi susțin intelectuali rinocerizați care sugerează națiunilor europene și, nu în ultimul rând românilor, că războiul din Ucraina, chipurile, nu i-ar privi. Că n-ar fi războiul lor. Că să facă bine, cum le cerea C-tin Argetoianu înaintea intrării României în primul război mondial, să nu se împartă în francofili și germanofili, ci să-și vadă de țărișoară, că de Europa ar vedea alții.
Deși fost premier, ministru al justiției, de interne și de finanțe, Argetoianu a trădat scandalos țara și interesele românilor în 1940, când a votat în Consiliul de Coroană pentru acceptarea fără luptă, în deplină dezonoare, a raptului teritorial stalinist al Basarabiei. La 82 de ani de atunci, pe acest ins abject l-am văzut dat de exemplu de către un intelectual care le sugerează românilor să nu mai opteze în conflictul din Ucraina între americani și ruși, ci să se ocupe de țărișoară…Ca și cum România ar putea supraviețui izolată într-o lume în care totalitarul regim kaghebisto-nazist Putin calcă în picioare dreptul internațional și toate normele conviețuirii civilizate, spre a îngloba Rusiei teritorii străine și a supune un popor vecin independentist, precum cel ucrainean, genocidului.
Pentru covârșitoarea majoritate a românilor, asemenea bazaconii sunt cu atât mai grotești cu cât o bună parte din popor se bucură de rudele salvatoare din țările UE și din SUA.
Dar nu sunt foarte puțini nici eșuații și atomizații care, urându-se pe sine și țara, se doresc desființați o dată cu independența ei. În cutia lor craniană, minciunile izolaționiste, naționaliste și fundamentaliste rezonează plăcut.
Cum sunt oare posibile asemenea profesorale sfaturi toxice, după ce România a trecut prin două devastatoare experiențe totalitare? Cea mai importantă resursă a otrăvii smintitoare e, pe lângă frustrarea, ranchiuna și trufia sfetnicilor și manipulatorilor, necunoașterea propriei istorii, la pachet, firește, cu dezinformarea pe care ignoranța o condiționează, îi pregătește terenul, o crește, o îngrijește și o răsfață.
Un litigiu mondializat
Or, războiul din Ucraina nu e izolat. Nu e doar un conflict militar național și regional. Are implicații globale.
Merge mână în mână cu anii de autoamăgiri și aberații profesorale occidentale, care au determinat Vestul să vadă realitatea rusă, iraniană și chineză deformat, cu revoluția iraniană și cu încercarea ayatolahilor de a o înăbuși în sânge, după ce comuniștii chinezi le-au făcut de petrecanie protestelor pentru libertate și democrație ale oamenilor din Hong Kong.
Cele trei regimuri totalitare sunt aliate și prietene. Cum, de fapt, sunt aliate și prietene și cu extremele stângă și dreaptă din Apus, finanțate, ajutate, promovate simultan de KGB și polițiile politice comuniste, iar apoi de serviciile secrete rusești, iraninene și chineze.
Dinamica laturilor militară și propagandistică a războiului
Agitpropul lor se intensifică și va lua proporții fără precedent, pe măsură ce Rusia, marea speranță a tuturor extremiștilor în confruntarea fățișă dintre Moscova și valorile democratice occidentale pentru care a optat Ucraina, ia bătaie tot mai clar și de bună seamă ireversibil pe câmpul de luptă ucrainean.
Înfrângerea, recunoscută de Putin indirect, în a 209-a zi a războiului, când tiranul rus a simțit nevoia să rostească dramaticul său discurs anunțând manevra în trei pași a mobilizărilor de rezerviști, a referendumurilor de anexare și a amenințării nucleare, a schimbat din temelii datele problemei.
Chiar dacă nu se vede cu acuitatea cu care se decelează colapsul forțelor armate ruse, Kremlinul e în corzi. Zdruncinarea din temelii a autorității exercitate de Kremlin a început să se resimtă acut. Curg în toate direcțiile injuriile. Se revarsă pe sticlă viitura osândirilor, astfel încât spațiul mediatic rus s-a scufundat în zoaiele recriminărilor și s-a cutremurat. Ca niciodată de când e Putin la cârmă, acest spațiu a devenit efectiv acid la adresa puterii, semn că, după cum scria un observator austriac, tensiunile interne din Rusia cresc, laolaltă cu presiunile asupra Kremlinului, astfel încât zilele dictatorului ar putea fi numărate.
Intră în scenă arma apocalipsei și riposta anunțată a Vestului
Succesele ucrainene par să-i fi îmbărbătat vizibil și pe poltronii din administrația americană, de vreme ce fostul șef al trupelor americane din Irak și apoi al CIA, David Petraeus, a reliefat ce paște Moscova ”pentru cazul în care Rusia ar recurge la arme nucleare tactice”: SUA ”i-ar bombarda și distruge trupele și i-ar scufunda flota din Marea Neagră”, a reliefat David Petraeus, presei anglo-saxone. ”Doar spre a vă face o idee, am replica printr-un efort colectiv al NATO, care ar lichida orice forţe convenţionale ruseşti identificate pe câmpul de luptă din Ucraina şi, de asemenea, în Crimeea, precum şi fiecare navă din Marea Neagră”, a subliniat generalul.
De aici și până la a imagina, în siajul unui astfel de atac, cât de urgent va ajunge Putin să fie confruntat personal, debarcat, judecat și condamnat nu-i e prea dificil nici tiranului.
Colapsul militar al Rusiei și debarcarea până la urmă inevitabilă a lui Putin nu vor marca însă, de bună seamă, sfârșitul luptei.
În centrul confruntării și perspectivele ei pe termen lung
După cum notează azi un cotidian din Luxemburg, dictaturile ”se ajută mutual, își livrează materii prime, arme și credite, precum și sfaturi cum să tragă în piept sancțiunile occidentale”. Ca ciocnire a sistemelor, războiul va continua intens și hibrid.
Se va perpetua în sfera propagandei și se va muta pe terenul determinării viitorului democratic sau autocratic al federației ruse, ca și al confruntării cu tiraniile aliate și cu satrapii lor de pretutindeni.
În această confruntare care e și va fi și mai contondentă, de vreme ce ambele sisteme, democratic și totalitar, își joacă identitatea și supraviețuirea, va fi nevoie nu atât ”să stăm la locul nostru” și să ne prefacem că nu ne privește, cât de solidaritatea noastră și a tuturor celor care iubesc realmente libertatea: una asumată, constantă, perpetuă cu Ucraina și cu democrațiile care-o ajută.