Curtea supremă a decis ”definitiv”: România, stat securist

Are dreptate Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc să-și exprime ”tristețea, stupoarea și revolta” în reacție la achitarea definitivă, de către Curtea Supremă, a ofiţerilor Securității Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş. Întrucât cei doi l-au torturat și omorât în septembrie-noiembrie 1985 pe disidentul Gheorghe Babu Ursu, în beciurile poliției politice comuniste, ambii ar fi trebuit condamnați definitiv, nu achitați.

Și are dreptate IICCMR să releve că sentința „contravine tuturor valorilor pe care se întemeiază statul de drept, precum și ideii de justiție în România”. Ideii de justiție a cetățenilor unei democrații, care se respectă.

Fiindcă, în ultima parte a reacției sale, IICCMR se înșală. Sau mai precis nu spune tot. Și anume că achitarea torționarilor Securității se conformează perfect ideii de ”justiție” ca sistematică injustiție, prin care se perpetuează la butoane o cleptocrație. Una, să fie clar, de sorginte securistă.

Or tocmai asta se arată a fi România acum. O cleptocrație securistă

România nu este nici la 33 de ani de la prăbușirea regimului ceaușist o democrație autentică, dotată cu o justiție independentă și, ca atare, respectabilă, care să facă dreptate. Nici măcar o democrație defectă, care să știe să păstreze aparențele democratice nu mai pare a fi.

O democrație, fie și defectă, ar fi dat românilor speranța că, după aproape un secol de beznă, jumătate de veac de crime comuniste și 30 de ani de mistificare asiduă a asasinatelor Securității, precum și de perpetuare a lor la revoluție, mineriade, etc., statul român se îndreaptă fie și încet spre lumină, spre dreptate, adevăr și pace, prin elucidarea, fie și prea lentă, a trecutului său. Acestei iluzii i s-a pus capăt, acum.

Completul instanței supreme alcătuit din Valerica Voica, Constantin Epure și Alin Sorin Nicolescu s-a opus ideii de justiție. S-a conformat ideii de ”injustiție”.

I-a achitat pe securiști. A decis că nu trebuie condamnați făptuitorii unei crime împotriva umanității care a zguduit conștiința românilor. Deși dețineau o cantitate impresionantă de mărturii și de probe, inclusiv cele puse la dispoziția instanței supreme de IICCMER.

Cu toate acestea, judecătorii supremi au preferat să dea crezare securiștilor. Și tovarășilor lor de poliție politică comunistă, cărora li s-a dat voie, halucinant, să depună mărturie în favoarea inculpaților achitați. Mărturie care, nu mai puțin halucinant, a atârnat mai greu în balanța deciziei, decât munții de probe alcătuind urmele de sânge ale realității statului comunist și securist.

Efectele sentinței de achitare definitivă

Prin spălarea mâinilor însângerate ale torționarilor și asasinilor lui Babu n-au fost achitați doar făptașii securiști. A fost simbolic achitată Securitatea însăși. Și deci regimul comunist, care pe crimele ei și-a bazat existența. S-a rescris astfel, cu succes, istoria. Pentru torționari e un succes legal. Dar României i s-a provocat un dezastru judiciar.

Căci are dreptate Gabriel Andreescu: în fond, cazul Babu Ursu a devenit, după 33 de ani de la inițierea dosarului ”un rechizitoriu al justiției românești în ansamblul ei.” Și un cataclism moral. Încă unul. De proporții istorice.

L-a sesizat just și regizorul Tudor Giurgiu, care a calificat achitarea de către ÎCCJ a securiștilor Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş, torționarii disidentului Gheorghe Ursu: ”o zi a Rușinii Naționale”.

ICCJ a reacționat la indignarea provocată de sentința ei apărându-se cu afirmația ”că judecătorii învestiți cu soluționarea unei cauze au obligația legală de a se pronunța numai în conformitate cu dispozițiile legii și în raport cu faptele stabilite exclusiv pe baza probatoriului administrat în cauză”. Cu alte cuvinte: judecătorii n-ar fi putut acționa altfel decât ”legal”.

Ieftină scuză

Căci dispozițiile legii se interpretează. Arbitrar, sau în funcție de realități.

Or, dovezile și evidența le săreau judecătorilor în ochi.

La fel, realitatea incontestabilă a statului comunist și securist în care a fost asasinat Gheorghe Ursu. În care, în cazurile deținuților politici, precum cel arestat în septembrie ’85, doar Securitatea și ofițerii ei tăiau și spânzurau. Iar cei doi securiști fuseseră însărcinați să ancheteze victima. Erau polițiștii politici, care nu-i manevrau doar, la ordinul cuplului dictatorial pe recidiviștii din celula deținutului, ci sunt finalemente răspunzători pentru uciderea deținutului lor.

Judecătorii. Era posibilă altă decizie?

Mă așteptam la alt verdict? Sincer să fiu, nu. Observ de prea multe decenii mersul justiției românești, între altele și în cazul Emiliei Șercan, ca să nu mă îndoiesc de probitatea multora din magistrații ei.

Dintre care ”judecătorul Constantin Epure de la Înalta Curte de Casație și Justiție a decis, în mai 2019, să retrimită dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990 Parchetului Militar, după ce a anulat mare parte din probe”. Se împliniseră aproape 30 de ani de la acea mineriadă. Și doi ani de muncă a procurorilor. Același C-tin Epure l-a achitat împreună cu colegul său de complet, Judecătorul Alin Sorin Nicolescu, pe Gabriel Oprea, (ministrul de interne judecat în dosarul deturnării de fonduri operative de la DIPI), după cum reliefa tot Presshub, reluat de Hotnews.ro. Iar Valerica Voica a făcut parte din completul de judecată care l-a eliberat pe C. Popescu (Piedone).

Cum prelungește ÎCJJ consecințele crimei din 1985

Îmi plânge sufletul și pentru lupta de o viață, de două vieți, a fiului lui Gheorghe Babu Ursu, Andrei. Care, culmea, nu și-a abandonat doar existența comodă și liniștită, în uitare, în Statele Unite, repatriindu-se pentru a-i sluji memoriei, ci și-a jertfit-o pe altarul justiției românești.

La capătul celor aproape trei decenii și jumătate de tenace luptă de zi cu zi, se constată că Andrei și-a sacrificat-o, iată, în zadar. Și el. Pentru că justiția n-a făcut dreptate până la sfârșit. Iar românii nu mai ies în stradă, ca să pună capăt cleptocrației. Care înseamnă moartea dreptății și, până la urmă, a vieții.

Or, și tatăl său și-a sacrificat viața pentru români. Pentru apărarea lor. Pentru prelungirea vieții lor.

Schingiurea lui Gheorghe Babu Ursu în beciurile Securității și asasinarea lui în timpul interogatoriilor și în celulă de către cei doi achitați și complicii lor au avut loc pentru că inginerul Ursu renunțase la o viață liniștită în America, alături de fiica sa, Olga.

Hotărâse să-și ridice glasul împotriva deciziei dictatorului de a condamna la moarte, la următorul cutremur, nenumărați români.

Și scria un jurnal în care-și vărsa sufletul, amărât de pasivitatea românilor în fața tiranilor, care-i ucideau cu zile. Se revoltase că Ceaușescu decisese, după devastatorul cutremur din martie 77, să nu se mai cheltuiască banii necesari pentru consolidarea blocurilor stând să se prăbușească în București. Dictatorul comunist, care se dădea ”patriot”, și analfabeta perversă care-i era soție, hotărâseră că au nevoie de fonduri pentru proiectele lor megalomane și distrugerile de biserici ordonate de ei.

Plină de ură, o informatoare a Securității l-a turnat. Iar poliția politică național-comunistă s-a pus pe treabă. Și-a intrat în pâine. Iar pâinea serviciului secret numit Securitate era să distrugă reputații și să șantajeze, ori să anihileze oameni moral, animându-i sau forțându-i la turnătorii.

Mai făcea parte din ”pâinea lui” să facă dispăruți oameni, când nu le aranja un ”accident”, când nu-i interna în clinici psihiatrice, când nu le dădea, la ordinul Ceaușeștilor, pe care-i slujea fără să crâcnească, pe ”Radu”. În fine, cireașa de pe tort era să-l răzbune pe prințul întunecat al României ceaușiste: pe dictator. Și pe perversa și asasina lui nevastă analfabetă, dar ”doctor academician”.

Încă o șansă istorică ratată. Și până când? Până la calendele grecești?

Printr-un verdict de condamnare a făptașilor se putea pune azi capăt, măcar simbolic, nefăcutelor acestor aproape patru decenii securiste. ÎCJJ n-a vrut sau n-a putut. În schimb a putut să-și mai bată joc, o dată, de victime, hotărând ca Andrei Ursu să fie silit să suporte cheltuielile de judecată. Aviz celor ce-și caută cu jalba în proțap dreptatea. În statul securist, e scump să fii victimă și scump să-ți ceri dreptatea.

Achitându-i pe inculpați instanța supremă a prelungit, sine die, consecințele schingiurii și asasinării lui Babu. Și uciderii dreptului românilor la o democrație nu iliescist ”originală”, ori cleptocratic-totalitară, ci veritabilă.

E caracteristică pentru un stat securist ca mai-marii lui să întoarcă adevărul pe dos. ICJJ pretinde ”că împrejurările că…rezultatul procesului nu depinde de cât de populară sau impopulară ar fi el sub aspect social, și că stabilirea adevărului judiciar se face exclusiv pe baza probelor administrate în cauză, cu respectarea tuturor garanțiilor procedurale, nu pot fi considerate decât expresia funcționării statului de drept și constituie unul dintre aspectele care diferențiază fundamental un regim democratic de orice formă de totalitarism”.

Așa e. Teoretic. Frumos zis, în țara formelor fără fond. Căci fondul, sau rezultatul practic al procesului intentat ucigașilor a ieșit pe dos. Halal ”stat de drept”. Halal ”regim democratic”. Unul din securiștii judecați, Hodiș, s-a apărat de învinuiri susținând că ”eu am îndeplinit comenzi primite. Nu făceam niciun act pe lângă comenzile primite”. Riguros la fel au spus și criminalii de război naziști judecați la Nürnberg.

Miza procesului pentru România

Care ar fi fost miza pedepsirii securiștilor inculpați? a spus-o Andrei Ursu, în calitatea sa de istoric, îninte de achitalrea lor scandaloasă: ”Miza acestui proces nu este deci doar dreptatea pentru Gheorghe Ursu. E vorba de capacitatea justitiei romane de a intelege si condamna faradelegile dictaturii ceausiste. Responsabilitatea si semnificatia actului de justitie, in special in aceste cazuri de grave incalcari ale drepturilor si demnitatii umane, este in primul rand ca aceste crime sa nu se mai repete. Este, pana la urma, instrumentul juridic preeminent prin care comunicatea internationala, incepand de la Nuremberg, a incercat sa descurajeze sistemul totalitar – un sistem sustinut prin frica si violenta.”

Și mai de mult, tot Andrei Ursu a explicat: ”aceşti foşti torţionari nu sunt doar Pîrvulescu şi Hodiş. Sunt sute. Fiindcă la Braşov au fost – ştim şi avem pe listă – am găsit lista ofiţerilor de Securitate care i-au scos pe braşoveni la anchetă, de la CNSAS. Îi ştim, cu nume şi prenume, cum îi scoteau nopţile, ore întregi şi martori, victimele, povestesc cum erau bătuţi într-un mod bestial, cum spun ei, în mod stalinist sau medieval. Torturi medievale, în 1987. Oamenii ăştia sunt printre noi, torţionarii. Dacă îi condamnă pe aceşti doi, înseamnă că a existat situaţia – premisă. Înseamnă că a fost, într-adevăr, un regim criminal şi după 1965. Şi până la urmă, de aia noi românii am acceptat un regim care ducea ţara de râpă şi ne umilea cultul personalităţii lui Ceauşescu – nu de frica lui Ceauşescu, de frica Securităţii, cei 500.000 de informatori. Asta e miza.”

Asta era. Și mai e. Și va mai fi. Mă întreb: câte vieți mai reclamă efortul recucerii libertății și demnității românești? Câți oameni mai trebuie sacrificați ca România, țară membră a NATO și UE, care se vrea în Schengen, să nu mai fie un stat nu doar ”eșuat”, cum l-a numit președintele, ci un ținut al imposturii, un paradis al plagiatorilor, o împărăție a justiției strâmbe și un ducat cleptocrat?

Când o să aibă România o democrație? Când o să ocupe locul pe care-l merită în Europa?

Ca România să devin o democrație, un veritabil stat de drept, trebuie fapte. Fapte ca a ale lui Babu. Și ca ale lui Andrei, menite deconstruirii statului ei securist.

A cărui așa-zisă ”justiție” contravine tuturor valorilor pe care se întemeiază statul de drept.

Cum am scris în ajunul revoltătoarei decizii a ceea ce am văzut că s-a numit după sentință ”înalta curte de castrare a justiției”, deznodământul procesului nu viza doar calitatea justiției și democrației românești, ci și fixarea locului României în lume. Și, nu în ultimul rând, în Europa, în care țara își reclamă locul între democrațiile din Schengen.