Ascensiunea dreptei revoluționare în Europa și în lume

AUR nu e singurul partid-problemă în Europa. AFD și-a deschis la Magdeburg congresul pe teme alegerilor europene de la anul, cerând nici mai mult nici mai puțin decîât desființarea Parlamentului European.

Aud politologi care nu cred că acest partid, în parte putinist, e extremist. Din păcate este, în parte, foarte radical. Și revoluționar. Și îl votează acum trei din zece estgermani. Și doi din zece în întreaga Republică Federală. Fără ca mulți să înțeleagă că un partid revoluționar nu poate fi, concomitent, de dreapta, în sens conservator sau liberal.

Cum e posibil ca o treime din estgermani și o cincime din întregul popor să redevină revoluționar, ca în epoca în care mai mult de patru din zece îl alegeau cancelar pe Hitler, în 1933? E AFD un partid hitlerist cum e AUR de extracție legionară? Nu e nazist in toto. Dar nici mult nu mai are, dacă lucrurile nu se schimbă urgent.

Ce s-a întâmplat?

Uselismul a distrus democrația românească nu mai puțin abitir decât marea coaliție creștin-social-democrată a lui Merkel pe cea germană.

În fapt, pentru că democrația românească era, câtă era, defectă, s-a distrus și ce rămăsese din ea. Lipsa educației civice și politice distruge restul, într-un electorat românesc care nu înțelege prea bine, pentru că nu i se explică adecvat, ce e conservatorism și ce extremism de dreapta și care e alternativa democratică la cleptocrația pesedisto-penelistă actuală. Adică USR.

Aproape la fel de rău stau lucrurile în Vestul, deși dispune de democrații vechi și încercate, mai rezistente la curente revoluționare decât statul postcomunist și securist românesc. În Vest, în interesul perpetuării lor la putere, partidele democratice clasice au erodat, treptat vechile democrații, iar electoratele nu înțeleg nici ele că, așa zisa stângă actuală e, în parte, revoluționară și nu mai puțin extremistă decât AFD.

În ce privește electoiratul acestui din urmnă partid, s-a deschis o falie între clasa și elita politică germană și o parte crescândă din popor. Narativele puterii sunt respinse de un segment tot mai larg, care are pe de o parte griji economice tot mai ample și se teme de sărăcie, între altele din cauza inflației și a măsurilor ideologizate, de sorginte ecologistă, adoptate de formațiunile guvernamentale, tot mai greu de distins între ele, iar pe de alta, se simte marginalizat.

Totodată, acest segment se simte mințit virulent de către elită, care a dublat politicile promovate de potentați promovând un fals narativ, preluat și impus cu obidă, rigoare și autoritarism, prin reglementări și prin orientarea ultraprogresistă a presei manistream.

Extrem de clară și probată de studii este diferența de părere a multor cetățemi de rând față de cea răspândită prin narativul guvernamental, care pretinde, și parțial susține motivat, că Germania are nevoie de imigrație.

În fapt, Germania chiar are nevoie de o imigrație calificată, dacă vrea să-și mențină tot mai restrânsa bază industrială, din care o parte se dislocă voluntar, multe firme plecând nu doar în China, ci și aiurea, între altele din pricina impozitelor mari practicate de stânga guvernamentală germană, ca și din cauza suprareglementărilor. Cele impuse mai cu seamă de revoluționarii ecologiști.

Care susțin că Germania și lumea n-ar avea alternativă decât să li se supună. Pentru că altfel s-ar da globul, natura și omenirea peste cap. Iar partidele clasice, precum creștin-democrații și social-democrații, obișnuite să-și tot caute noi alegători la stânga spectrului politic, se tem să nu le țină isonul, ca să nu cumva să fie anihilate prin cultura woke, a anulării.

Opinia diferită a unei părți a electoratului occidental și european

Dar o parte substanțială din popor, inclusiv din zona sa estgermană, vede lucrurile altfel. Această parte a națiunii nu-și mai vede reprezentate politic și mediatic interesele. I se pare, și parțial pe drept, că, din rațiuni ideologice, verzii și social-democrații impun o țară a imigrației necontrolate. În plus, Germania a ajuns, în opinia multora, o țară a inflației, a energiei exorbitant de scumpe, a criminalității crescânde, la care pun umărul tot mai vizibil și mai clar imigranții din lumea arabă și islamică, a lupilor, protejați în răspăr cu nevoile fermierilor, cărora le sunt sfâșiate oile și caprele. Pentru tot mai mulți, Germania a devenit și un stat al inadecvării politice externe.

Și așa mai departe. Grijile legitime ale acestui segment crescând de electorat nemulțumit nu sunt doar neglijate. Sunt demonizate. Nu altfel s-au petrecut lucrurile în SUA, după accesul la putere al lui Donald Trump, care a constituit un punct de inflexiune, dar nu începutul degringoladei revoluționare din Vest, ci reacția la debutul ei progresist.

În Germania, această trecere la timonă a dreptei populiste n-a avut loc. Supapa n-a fost activată. Tensiunile din societate nu s-au putut defula defel. Dimpotrivă. Iau amploare. În același timp, strategia guvernamentală, susținută de presă, este, ca și peste ocean, de a izola electoratul de dreapta. Și de a-l califica tactic drept ”fascist”, ”rasist”, ”nazist”, chiar și când e limpede că nu e, în speranța ca etichetarea îl va speria și-l va determina să voteze altfel.

Și pentru că partidele de stânga și de centru, tot mai de stânga și ele, se confundă în Germania între ele, dreapta democratică nu mai reușește să-și găsească o patrie politică acceptabilă. De pildă în CDU.

Efecte politice nedorite

Or, Uniunea Creștin-democrată îi admitea pe vremuri în rândurile ei și pe oamenii cu opțiuni de dreapta, conservatori și liberali reali, antiprogresiști. Ceea ce nu se mai întâmplă. Pentru că sub Angela Merkel atât CDU, cât și Partidul Popular european, dominat de CDU, au luat-o hotărât spre stânga.

Ca atare, această dreaptă rămasă democratică, care nu acceptă discursul radical ecologist, pro-imigraționist și elgetebist și nici tot mai extinsa cenzură a opiniei liberale și conservatoare, s-a refugiat în AFD. S-a refugiat, deși repudiază nazismul, în speranța iluzorie că va găsi în AFD o patrie politică alternativă, una pe care restul partidelor i-l refuză din prostie și teribilă eroare strategică.

E o greșeală care a debutat sub Merkel și continuă și acum, neabătut, când AFD a devenit un partid de 20%, al doilea ca mărime după CDU, iar guvernul german își continuă imperturbabil politicile de stânga și extremă stânga, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Și ca și cum simpla decizie de a numi AFD ”un partid extremist”, ori de a admite ca serviciul secret intern să-l supravegheze, de parcă ar încerca să răstoarne regimul cu forța, îi va determina pe alegătorii intimidați de etichetare să nu-l mai voteze. Realitatea s-a dovedit alta.

Unde realitatea dă ideologia de rușine

Realitatea tristă e că această strategie a dat chix, iar insuccesul ei e documentat, nu de azi de ieri, de sondaje. Realitatea e că ar fi urgentă nevoie de o reorientare politică spre dreapta conservatoare a CDU și a liberalilor din FDP, spre a rupe din AFD părțile ei acceptabile din unghi democratic și a-i lăsa pe extremiști între ei și cu buza umflată. Am cerut frecvent, explicit, această reorientare. Am dedicat nenumărate articole împreună cu alții acestui subiect.

Dar nu s-a întâmplat nimic. În Germania și, nu în ultimul rând, în România, se navighează tot mai susținut spre hău și dezastru, fiindcă partidele de centru și de stânga se consideră invincibile, dreapta democratică a dispărut și segmentul naționalist a fost lăsat pe seama unor partide revoluționare, de sorginte kaghebistă, ca putinistul și extremistul AUR, care mimeză cu succes poziții de dreapta.

Or, AUR, ca și AFD, sunt imposturi. Ele sunt partide colectiviste și extremiste, votate în parte din simplă dezabuzare, ori în reacție negativă la revoluția progresistă, ecologistă, sexo-marxistă.

Cum se explică succesul populismelor și extremismelor. Și care e soluția în România

Aici se ascunde cea mai mare problemă a sistemului. Toate aceste partide revoluționare care se dau la stânga ”liberale”, fără să fie, iar la dreapta, la fel de fals, drept ”patriotice”, n-ar avea succesul alarmant din prezent, dacă electoratele n-ar fi dezabuzate nu doar economic, ci și politic.

Pentru că nu li se mai oferă posibilitatea de a opera, la urne, o schimbare la câmă reală. Și pentru că nu mai au încredere în stat, în elite și o presă mainstream care le vituperează, le demonizează și izolează, în loc să le combată argumentele.

Or, o democrație care se respectă are nevoie pe de o parte de dezbateri libere, deschise și oneste. Iar pe de alta, ca de aer, de schimbări reale la putere.

Și de vreme ce partidele clasice se ajută mutual în a împiedica deopotrivă această alternanță la putere și dezbaterea liberă a eșecului ei, alegerile se încheie cu rearanjări ale alianțelor lor, pe care tot mai puțini cetățeni le pot accepta ca fiind necesara schimbare autentică. Ceea ce-i trimite pe mulți alegători val vârtej spre opțiuni populiste sau extremiste.

În acest context ar fi nevoie de leadership eficient. Ar fi chemate să preia butoanele elite capabile să vadă problema și să reîntemeieze democrațiile, aflate, global, într-un dureros recul. Dar de unde să iei aceste elite, dacă în America, de pildă, au fost școlite generații la rând de profesori universitari cu opțiuni marxiste, postmoderne și maoiste?

În România naufragiul democrației riscă să fie și mai categoric, durabil și catastrofal, cu cât democrația a fost îngropată în anii 30, doar aparent resuscitată după 90, iar o parte substanțială din populație înclină irepresibil fie spre fatalism, fie către un regim de mână forte. Pregătit de Moscova și de securismul cleptocrat de multe decenii, între altele prin manipulări media și finanțarea asiduă a ambelor extreme.

AUR speculează dibaci dezamăgirea provocată unui electorat în mare parte conservator, înșelat, jefuit și călărit de statul securist, care și-a mascat mult timp, democratic, cleptocrația și a cărui unică alternativă politică actuală ar fi USR, cu toate nefăcutele acestui partid prea accentuat de stânga și prea puțin demarcat de progresismul revoluționar din Vest.