Golurile și autogolurile interne și externe ale numirilor lui Trump

Într-un moment crucial pentru viitorul României, când se modelează destinul țării și al lumii, jurnalismul independent e mai important decât oricând. Prin donațiile voastre contribuiți la crearea acestui spațiu al informației curate și al analizei corecte, la adăpost de manipulare și agitprop. Mențineți vie și pe viitor această arenă a dezbaterilor echilibrate și a luptei pentru adevăr și dreptate! Aveți la dispoziție butonul de donație în linkul de mai jos.

Legitimitatea democratică a președintelui ales e dincolo de orice îndoială. Mare parte din echipa sa e excelentă.

Politica americană în Orientul Mijlociu și în Extremul Orient sunt pe mâini foarte bune. Un remarcabil șef al diplomației ca Marco Rubio și chiar și prea puțin ortodoxele numiri ale unor foști militari de elită la timona Pentagonului și a consilierilor de securitate, le-au inspirat multor conservatori și liberali americani încredere. Căci Pete Hegseth și Mike Waltz sunt alegeri inteligente și promițătoare. La fel, ambasadorul american în Israel, Huckabee.

Dar euforia majorității care l-a ales pe Donald Trump la președinție întru schimbare, în speță pentru una majoră, de natură să necesite majorități parlamentare în ambele camere ale Congresului, precum și una la Curtea Supremă, riscă să fie de scurtă durată. Dacă echipa guvernamentală va trece de Senat în actuala ei configurație, ar putea fi vai și amar și de America, nu doar de aliații Statelor Unite din NATO, din Ucraina și Taiwan.

În chestiune nu e doar ca Senatul, controlat de republicani, să elimine unele din numirile problematice ale lui Trump, ci, înainte de orice, să-și procure informațiile fiabile despre profilul real al oamenilor politici în chestiune, în condițiile în care serviciile secrete sunt departe de a munci eficient, iar presa americană s-a discreditat în mare parte îngrozitor, transformându-se de ani de zile în simplă propagandă.  

Tir fratricid 1: RFK

Pe plan intern par problematice, într-o măsură mai mare sau mai mică, în special numirile lui Robert F. Kennedy Jr. la timona sănătății și a lui Matt Gaetz la ministerul justiției.

Primul a afișat, pe lângă un util scepticism la adresa superbiei și absolutismului pseudo-științific ale unor birocrați cu titluri academice, dați drept savanți, o tendință nesănătoasă spre afirmații bizare și teorii ale conspirației.

La care, ce-i drept, pare să fi renunțat între timp.

În plus, a recuzat categoric eticheta de ”anti-vaccinist” pe care i-a atribuit-o in corpore presa de stânga. RFK susține, în schimb, că vrea ca vaccinurile să fie sigure și să se termine cu monopolul nesănătos asupra informațiilor privind efectele lor posibile.

Dar reprezentantul familiei Kennedy nu le inspiră multora încrederea necesară unui ministru al sănătății. Ceea ce, în atmosfera extrem de polarizată din SUA, marcată de neîncredere în presă și impregnată de cenzură și acuze politicianiste de dezinformare, nici nu e de mirare.

Tir fratricid 2: Matt Gaetz

Al doilea viitor ministru e împovărat de suspiciuni de comportament sexual imoral, invalidate însă, parțial, de o decizie a ministerului american al justiției din administrația Biden, care s-a hotărât să nu-l pună sub acuzare.

Totuși, Gaetz a jucat un rol proeminent în conflicte republicane interne din Congres, motiv pentru care, departe de a fi iubit, unii republicani au amplificat notabil masiva propagandă ultraprogresistă împotriva lui. Or, nu puțini sunt de părere că ministerul justiției merită la cârma sa un ministru care să polarizeze mai puțin.

Alții, dimpotrivă, atrag atenția asupra transformării ministerului, de către administrația Biden, în armă politică, menită să-i elimine pe rivalii de dreapta, ca Trump, din competiția pentru Casa Albă și din viața politică și, implicit, asupra necesității reformării și depolitizării acestei instituții cheie a democrației. În acest context, Gaetz dispune de două prețioase atuuri: de capacitatea de a înțelege rapid necesitatea unei reforme energice și radicale, derulate cu succes în cel mai scurt răstimp posibil și de vitalitatea necesară transpunerii ei.

Dar nici el nu poate suscita încrederea utilă funcției sale și rămâne, chiar și în propriile rânduri, republicane, un risc de compromitere internă a schimbării pentru care au votat americanii și, deci, un outsider prea puțin admisibil de către republicanii moderați. Cu atât mai mult cu cât sunt destui juriști capabili și experimentați care ar putea prelua sarcina restructurării ministerului american al justiției. Ca de pildă senatorul Mike Lee.

Tir inamic sau fratricid 3:

Dar și mai amplu e un risc de fenomenal eșec extern pe care și-l asumă administrația Trump, dacă insistă asupra catastrofalei numiri a fostei deputate democrate din Camera Reprezentanților, Tulsi Gabbard, în funcția de coordonatoare a serviciilor secrete.  

Gabbard a adoptat poziții izolaționiste. Cele mai grave sunt unele pro-ruse și, mai ales, cele favorizându-l pe satrapul criminal în masă al Moscovei de la Damasc, Bashar al Assad. Pe care l-a vizitat în secret, în 2017, cu săptămâni înainte ca dictatorul să declanșeze unul din atacurile sale chimice asupra compatrioților săi sirieni. Pe care i-a omorât în masă, cu copii cu tot. Pentru ca Gabbard să declare, totuși, că aliatul Moscovei, Iranului și Chinei n-ar fi, chipurile, ”un dușman al Americii”. În mod aberant, Gabbard s-a opus unor represalii americane pentru atacul intern, represiv, cu arme de distrugere în masă, provocat sub umbrelă rusă de ciracul Moscovei de la Damasc.

Nu mai puțin alarmant, Gabbard a susținut, în incompetența sau trădarea ei, sângeroasa intervenție rusă de partea dictaturii siriene, ca și minciuna propagandistică potrivit căreia regimul kaghebistului Putin ar combate terorismul islamist, când liderul de la Kremlin s-a aliat cu terorismul islamist iranian, care combate la sânge și SUA și pe aliatul lor, Israel, aflându-se și îndărătul unor tentative de asasinare a lui Trump și a fostului său consilier de securitate și ambasador american la ONU, John Bolton.

Încă și mai aiuritoare și alarmantă e tendința ei de a se vedea pe sine victimă de conspirație în timp ce le transformă pe cele autentice, ale agresiunilor din Ucraina și Israel în făptași pe drept atacați de dictatorul rus și de aliații lui teroriști islamiști din Orientul Mijlociu. Gabbard e, concomitent, extrem de inteligentă și persuasivă.

Femeia e cu atât mai periculoasă, cu cât e nu numai convingătoare, ci și articulată în argumentările ei izolaționiste. Cele din urmă ar torpila din capul locului, prin însăși prezența ei la pupitrul coordonării serviciilor secrete, mesajul cheie transmis agresorilor de politica externă a lui Trump. Care vrea să obțină pace și securitate prin forță, implicând, ca atare, descurajarea masivă, prin proiecție de putere și semnalizarea propensiunii spre intervenție militară, în cazul eșecului unei înțelegeri cu SUA.

Or, izolaționismul coordonatoarei serviciilor americane ar ucide cu o mână, ceea ce administrația Trump ar crea cu cealaltă, prin intermediul Președintelui și al șefilor Pentagonului și Departamentului de Stat.

În plus, aventurile ei externe, explica jurnalista Cristine Rosen, i-au șubrezit durabil capacitatea de a mai suscita încredere serviciilor externe anglofone din coaliția ”5 Ochi”, o alianță a comunităților de intelligence din SUA, UK, Canada, Australia și Noua Zeelandă. Acolo unde a fost trimisă, Gabbard ar fi, deci, chiar fără ca femeia să miște un deget, un autogol dezastruos pentru administrația Trump.

Pe scurt, unii din loialiștii cărora Trump le-a împărțit recunoscător și generos portofolii constituie un risc major de aruncare în aer a programului politic intern și extern al președintelui ales. A insista, eventual futil, asupra impunerii lor, ar costa un interval prețios de timp și un inestimabil credit intern și extern, în condițiile în care Trump nu va dispune poate de super-majoritatea sa executivă și parlamentară decât vreme de doi ani prăpădiți.