Revino-ți iute, Ucraina. Dar și tu, Vestule

Cât le va trebui unor Zelenski și Zalujni, precum și restului elitei ucrainene, să-și tragă sufletul după uriașa dezamăgire a summitului de la Vilnius?

E imperios să-și revină rapid, căci armata lor o înfundă, în aceste clipe, în sud. Iar Occidentul pare dus cu pluta.

Ce n-a înțeles Vestul?

Occidentul nu pare a înțelege nici principiile elementare ale descurajării, nici nu mai are industria militară necesară să provoace un reviriment pe câmpul de luptă ucrainean. Iar efortul reconstrucției acestei industri, deși anunțat, e prea lent pentru războiul Rusiei cu civilizația.

Reuniunea la vârf din capitala lituaniană a adus Kievului doar niște vagi garanții de cooperare militară pe termen lung ale statelor G7 – nu ale Alianței, precum și transformarea de comitete și comiții într-un caragialesc ”Consiliu Ucraina-NATO”. Dincolo de faptul că amintește fatal de neexpiratul ”Consiliu Rusia-NATO”, noul comitet e un organism mai greu de blocat de către Ungaria decât comisia anterioară. Altfel, nu face doi bani, fiind praf în ochi aruncat de responsabili occidentali. Care, timorați de Rusia, i-au alocat Moscovei un implicit ”drept de veto” asupra proceselor din interiorul NATO cu tot cu extinderea alianței prin cooptarea Ucrainei, și insistă să nu-și facă lecțiile și să nu-și asume necesara descurajare a unei viitoare agresiuni rusești.

Neglijarea acestor datorii disuasive de către liderii europeni l-au alarmat și pe generalul Ben Hodges, fostul comandant al trupelor SUA în Europa, care a ținut să sublinieze, într-un interviu acordat presei britanice, că ”descurajarea e mai puțin costisitoare decât un război”.

Or, statele europene au mari deficiențe în materie de apărare adecvată și de investiții militare, nu exercită, prin urmare, o disuasiune suficientă, fiind ”îndeajuns să observăm războiul în plină derulare din Ucraina, care dezvăluie ce se întâmplă când descurajarea militară eșuează”.

Concomitent, în timp ce vesteuropenii întârzie să-și asume sarcinile care ar putea scoate NATO din starea actuală de anemie în fața unei Rusii militar slăbite, dar retoric tot mai asertive, bucurându-se de resursele necesare să redevină rapid o amenințare majoră și pentru Vest, dacă Ucraina va fi învinsă, occidentalii se împăunează cu succesele militare ucrainene și se rățoiesc la Kiev.

Ucrainei, occidentalii îi cer eforturi militare tot mai mari, de natură să le pară ”profitabile”, potrivit ministrului britanic al apărării, Ben Wallace, ”Washingtonului și altor capitale ale furnizorilor de arme”.

Mari necazuri militare ucrainene

Or, trupele ucrainene care au declanșat contraofensiva din sud sunt curajoase, chiar eroice, dar prea puțin numeroase, deficitar comandate și înarmate și, în genere, insuficient de capabile să penetreze puternicele linii defensive rusești.

Prin urmare, sacrifică, zilnic, prea mulți oameni și prea multe blindate Bradley pe drum spre Berdiansk și Melitopol, ca să fie bine. În mare bucluc e, în special, Brigada 47, după cum reiese din comentariile celor mai bine informați bloggeri militari. Sunt indicii credibile de inadecvare la misiunea de luptă a comandaților ei.

Nu e clar deloc, de ce militarii acestei brigăzi (și nu doar ei) sunt prăjiți în acțiuni ofensive care nu aduc ce-ar trebui, pentru că ofensiva nu dispune de îndeajuns de multe arme și muniție, de o adecvată superioritate aeriană și de o cantitate suficientă de forțe combatante și auxiliare.

Finlandizarea NATO și a Occidentului

Nu mai puțin misterios e faptul că, în timp ce Occidentul nu și-a adaptat și amplificat notabil bugetele și producția de arme și muniție nici la un an și jumătate de la izbucnirea războiului, provocând fireasca întrebare dacă îi va trebui oare un deceniu, sau poate de un secol, ca să-și revină la normal, responsabilii de la Washington și Londra lovesc în Kiev, cerându-i ”recunoștință”. Ca și cum ucrainenii n-ar lupta pentru valorile Alianței, dar sacrificându-și propriii militari.

E adevărat că demiterea generalului marior Popov, pentru adevărul rostit despre evitabila moarte pe câmpul de luptă a unor militari ruși lipsiți de contra-baterii și de unități de recunoaștere, ca și dispariția unor generali de felul lui Surovikin în siajul puciului lui Prigojin, indică dezmembrarea progresivă a comandamentului rusesc sub povara pierderilor uriașe din Ucraina. Rusia, regimul și oștirea ei dau semne de descompunere la vârf. De nervi, Moscova amenință tot mai strident, spre a încerca intimidarea unui Vest care se lasă tot mai mult finlandizat. Ministrul de externe Lavrov a articulat enormitatea, potrivit căreia a i se furniza Ucrainei avioane militare F 16 ar reprezenta, chipurile, o ”amenințare nucleară”. Dacă ține să strigi ”bau” și Occidentul se teme, de ce să nu i se dicteze politica externă și exporturile de arme?

Or, o apărare occidentală care se respectă n-ar miza pe miraculoasa prăbușire a inamicului. Pentru că și Ucraina lasă tot mai mult sânge. Și s-ar putea prăbuși miraculos, sub povara oboselii și demoralizării.

Oare când ne vom veni în fire? Când ne vom înzdrăveni la cap? Când vom înceta să sperăm în colapsul armatei ruse, pentru că nu ne putem face temele de casă? Cînd vom începe să ajutăm efectiv Ucraina nu doar să-și revină moral și psihologic de pe urma îngenuncherii NATO, de la Vilnius, și nu doar să facă față armatei ruse, ci s-o învingă, ca să se termine actualul coșmar?