Ce Românie rămâne în urma sentinței CCR și a alegerilor anulate?

România ivită la 6 decembrie 2024 e altă țară. Alta, oricum, decât cea dorită de tinerii revoluționari care și-au sacrificat viețile în decembrie 89, murind pentru ca noi să fim liberi. Alta, decât democrațiile liberale care mai există în lume. Dar ce fel de țară este? Și unde se află?

Din fericire, mai e în NATO și UE, iar nu în Rusia

Dar de valorile fondatoare ale structurilor euro-atlantice, țara pare mai departe decât oricând. Din pixurile celor 9 judecători ai CCR și, mai ales, din maniera evitării catastrofei de fabricație rusă, cu sprijin bisericesc, legionar, securist și pesedist etichetată ”Călin Georgescu”, pe care e probabil s-o fi împiedicat Curtea, anulând alegerile, s-a născut o Românie care și-a ”depășit” statutul de democrație ”defectă”.

L-a depășit rău. Și în rău. Și a recăzut în tenebrele istorice proprii.

Noua Românie, democrația ei ghidată și suveranul ei

Acum, e propriul ei coșmar și se află, cum scriam luni, la momentul 1938. Nu i se va zice dictatură regală. Dar e ”democrație dirijată”.  Sau ”ghidonată”. Sau: ”ghidată”.

Conceptul ”democrației dirijate”, sau ”ghidate” inventat de Sheldon Wolin, autorul cărții Democracy Incorporated, e un oximoron. O contradicție în termeni. Căci una e democrația, cu totul alta ce-a ieșit din cea defectă, românească, a statului ”eșuat”, cum l-a numit Klaus Iohannis. Pe scurt, România nu mai e ce-a fost. Și ce pretinde a fi. Trecând prin eșecul sistemic al naufragiului alegerilor prezidențiale, statul nu mai e, ca ”democrație ghidată”, sau ”dirijată”, o democrație reală: un sistem în care suveran e poporul.

Într-o ”democrație” dirijată, cum sunt regimurile autoritare și totalitare din Rusia, căreia i s-a aplicat termenul de ”democrație gestionată”, sau din Iran, ori din Polonia interbelică, alegătorii, transformați în turmă, sunt lăsați, ce-i drept, să voteze. Dar cine participă și învinge în scrutin nu determină electoratul. Hotărăște total netransparenta oligarhie.

Care a pus de un regim autoritar, dictatorial sau totalitar. De genul celui din Venezuela, Georgia, Nicaragua, Cuba. La butoane, și în România, e sistemul, iar nu poporul, abuziv și inflaționar invocat de Călin Georgescu, pe model legionar, stalinist, național-comunist, întru mascarea intențiilor lui dictatoriale, care se ascund prost în spatele sintagmei demente, demagogice și, în fond, totalitare, ”partidul meu este poporul”.

Întrucât judecătorii Curții Supreme și-au arogat, de două ori în actualul ciclu electoral, să elimine candidați judecați de sistem ca neconformi înainte de a lăsa electoratul să tranșeze în ceea ce-i privește, poporul e reprezentat, în vitrină, de cei 9 magistrați ai CCR. Acest for suprem a hotărât peste capul poporului, probabil nu de la sine putere, ci la ordinul ”sistemului” știut sau intuit de mulți, dar rămas invizibil, nu doar să anuleze alegerile și votul suveran al națiunii, ci și să-i prelungească arbitrar mandatul actualului șef al statului.

Klaus Iohannis a intrat, astfel, practic, în cel de-al treilea mandat al său, cu același aer firesc, cu care, în pofida Constituției, a stat și a rămas la putere, iar și iar, Ion Iliescu.

Preeminența CCR, devenit un soi de Vatican inatacabil și instanță infailibilă, supremă, a României contemporane, se va prelungi, desigur, prin precedentul creat, al filtrării candidaturilor la președinție, și la următoarele alegeri, și la toate, de acum încolo. Dacă nu intervine o nouă revoluție sau o schimbare clară a constituției, care să împiedice, pe viitor, alt abuz similar, menit, cel puțin teoretic, să evite alt uriaș abuz. Unul ”statal”, extern.

Soarta democrației?

Până atunci, democrația liberală, cea reală, veritabilă, moartă acum în coteț, nu va mai renaște. Va continuă să zacă, răpusă, în frumosul ei cavou.  

Că ne place sau (iar eu nu sunt defel fanul șefei USR, deși, în ciuda rezervelor mele multiple, am susținut-o, din motive lesne de înțeles azi, în ambele tururi de scrutin prezidențial) e meritul Elenei Lasconi, că a atras din capul locului atenția asupra unor chestiuni esențiale.

Și anume că, dixit Lasconi, ”statul român a călcat în picioare democrația”, că ”ar fi trebuit să „mergem mai departe cu votul”, că ”decizia CCR e ilegală, imorală și zdrobește esența democrației”. Meritul ei istoric e, simultan, că și-a exprimat convingerea că Dumnezeu, adevărul, poporul român și legea vor prevala”, în chestiune fiind vorba nu despre ea, ci despre ”economia prăbușită”, despre ”democrația distrusă” și despre ”inducerea anarhiei în țară”.

Vinovații

Jos pălăria în fața nădejdii ei. S-o audă și să ne ajute Dumnezeu. Atâta doar că oamenii familiarizați cu istoria (inclusiv cea biblică) știu că ”Dumnezeu ajută, dar nu pune și în traistă”.

E bine să elucidăm vina celor care au adus România în halul în care e acum. Și în care o Curte Constituțională fesenist-pesedistă a trebuit să intervină ca să salveze statul de reșuta lui în tenebrele propriei lui istorii securiste și legionare.  Iar după elucidare va trebui, pentru prima dată de 35 de ani, să se mai dea și socoteală.

Va trebui să se treacă la treabă și la epurarea, în fine eficientă, a urmelor fostei Securități din elită, serviciile secrete, poliție, din magistratură și justiție, din instituțiile care n-au fost în stare de nimic. Decât să evite de 35 de ani lustrația și să se războiască pentru putere într-atât, încât de pe câmpul de luptă să răsară, pe-un cal alb de pseudosalvator, vomitivul Călin Georgescu.

N-au fost în stare, în schimb, să depisteze atacuri hibride ale unor ”actori statali” ca Rusia. Nici să prevadă la ce va duce lupta intestină dintre facțiuni de securiști și de ierarhi gardiști ai BOR, promovați de un cler filetist și paseist și păstoriți de-o Academie a promovării legionarilor, turnătorilor și ceaușiștilor, condusă de Ioan-Aurel Pop. Motiv pentru care n-au fost în stare, vai, nici să pedepsească, în conformitate cu legea, tot mai multe și mai neobrăzate derapaje antisemite și legionare. Cum n-au putut filosofii, istoricii și scriitorii retrași la pensie, ori la sinecuri la universități americane, să-i învețe pe români diferența dintre Trump și legionari, dintre dreapta și extremismul colectivist, dintre schimbare și apocalipsă, dintre reformă și revoluție, dintre răul mai mic și răul imens al mutării țării sub cizma lui Putin, chiar în debutul finalului Rusiei sale înfrânte în Siria.

Dar hai să nu ne mințim. De vină sunt și mulți din oamenii de rând. Indivizi inconștienți și iresponsabili ai acestei Românii repropulsate în beznă. Inși obișnuiți, care, mai prosperi decât oricând, au vrut, unde se află în Vest, sau poate în țară, schimbarea, și au crezut că-i ieftină și că își pot permite să joace la ruletă destinul patriei, optând pentru un Führer.

Au obținut în nebunia lor ce-au vrut: ”schimbarea”. Mă îndoiesc însă că smintiții au căutat-o pe aceea care s-a ivit. Sau că sunt fericiți.