Dictatura? Nimic nou sub soare. Sentința CCR ne întoarce în 1938

M-a bucurat sentința CCR care a anulat alegerile prezidențiale? Bineînțeles. Dar m-a și întristat. Și m-a și alarmat. Pe loc.

Trebuie să fii prost ca noaptea, în criză psihotică, să ai părinți ruși, putiniști, să fii securist ceaușist și legionar, să-i urăști pe americani și pe evrei, ca să te enerveze rău că judecătorii Curții Constituționale au hotărât, și încă în unanimitate, să nu-l lase pe Călin Georgescu să se instaleze la Cotroceni. Iar regimul Putin să preia puterea, prin cozile lui de topor din PSD, AUR, SOS și POT la Palatul Victoria.

De ce n-a fost bine ce a făcut CCR

Dar am spus-o de vineri, în primul meu comentariu consacrat subiectului, imediat după oficializarea deciziei de la 5 decembrie 2024 a CCR. Ar fi fost mai bine să se lase poporul să decidă: ”E bine să se oprească ascensiunea unui candidat manciurian…Dar ar fi fost bine ca frâna de mână să fie trasă de alegători. De o majoritate consistentă, care să arate clar că direcția României e spre libertate, demnitate și Vest, iar nu spre Est, crimă în masă și o nouă îngenunchere în fața Kremlinului cum i-o rezervase Georgescu. Așa că decizia CCR nu e, la drept vorbind, decât un cadou de moș Nicolae problematic.”

Iar la 7 noiembrie mă întrebam: ”Ce s-a întâmplat?”

”S-au transmis noi ordine. CCR a anulat alegerile. Milioane de români au răsuflat ușurați. Pe drept? Deloc...Decizia CCR n-a fost un ceas astral al democrației. Dimpotrivă. A denotat mare neîncredere în poporul român, în votul său și în instituțiile, vai, șubrede ale democrației românești. Una cu atât mai plină de carențe și neajunsuri, cu cât a defectat-o grav regimul Ponta-Dragnea-USL-Iohannis. Alt motiv major de îngrijorare? Viitorul politic al unei națiuni, din care aproape o jumătate e în stare să se lase mesmerizată de un idiot habarnist în delir și hipnotizată de susținătorii săi în mare parte la fel de imbecili ca el, dar extaziați la culme de fantoma unui criminal în masă defunct, conducător de bestii pline de poftă de sânge omenesc. Or, psihoza în masă nu se rezolvă printr-o decizie a CCR.”

Nu se manifestă aici o contradicție? Ba bine că nu. E contradicția dintre dorința mea fierbinte ca România să nu încapă pe mâna lui Putin și înțelegerea naturii extrem de problematice a sentinței CCR. Care, anulând alegerile doar aparent justificat, în fapt fără un probatoriu solid și inatacabil, ba chiar pe bază de indicii ușor de calificat drept parțial frivole, a creat un precedent extrem de periculos pentru democrație. În care legea trebuie să fie egală pentru toți și se cere respectată ad literam, iar scopul nu scuză niciodată mijloacele, nici măcar în condițiile unei psihoze colective.

Ceea ce nu înseamnă că trebuie mers neapărat și invariabil pe principiul ”fiat iustitia et pereat mundus”. Se întreabă în 22 Tia Șerbănescu, pe drept: ”dacă n-a fost în stare să se protejeze (aplicând legea), statul (român) era obligat să se salveze. La ce ne folosea dacă un naționalist-socialist venea ”democratic” la putere ca Hitler?”

Dar nu s-a dat o lovitură de stat din pix cecerist, cum susțin ”suveraniștii” Kremlinului?

Dă dreptate susținătorilor tezei loviturii de stat Dumitru Borțun, în dialog cu Ioan Stanomir și Armand Goșu, într-o emisiune moderată de George Buhnici. S-ar fi salvat, potrivit lui Borțun, ”ce se mai putea salva, după un lung șir de acte ratate”. Borțun a mai introdus în discuție metafora ”spartului bubei coapte”, la 6 decembrie, de către CCR, reliefând că România e ”un stat eșuat”, cu instituții complice, subterane, care neglijaseră și evitaseră curățarea de legionari și antisemiți a țării, prin traducerea lor, din timp, în justiție.

E cât se poate de evident că lucrurile așa stau. Fără convingere, Ioan Stanomir refuză, totuși, termenul ”de lovitură de stat” pentru sentința CCR. Profesorul Stanomir amintea în context de actul regal din februarie 1938, când regele Carol al II-lea ”a suspendat constituția din 1923, a format un guvern personal, pe baza stării de asediu, a dizolvat partidele, a procedat la înlăturarea garanțiilor statului de drept”. Deci mecanismele de control ale domniei sale regale. Profesorul Stanomir a preferat să vorbească de un act politic ”forțând” constituția, cu temeiuri juridice care ”ar putea fi găsite” (pentru hotărârea anulării alegerilor). Diferența dintre lovitura de stat și decizia CCR, menită să evite invalidarea unui președinte ales după derularea unui scrutin câștigat de Călin Georgescu, ar fi, potrivit lui Stanomir, tancuri în stradă. Ca-n Africa.

Mă tem că respectatul meu preopinent se îmbată cu apă rece. S-au mai dat lovituri de stat în România. Una din ele a fost cea parlamentară din 2012. Tot fără tancuri în stradă. Nu orice lovitură de stat e violentă.

Paralele și similitudini tulburătoare

Ce s-a întâmplat în februarie 1938? Și în ce context istoric? România era pradă, vânată fiind, atunci, de Hitler, precum și de oamenii din România, organizați în Garda de Fier, ca și de poftele teritoriale ale statelor vecine din sud, vest și nord. După alegerile din 1937, în care extremiștii de dreapta legionari și cuziști au luat peste 100 de mandate, Carol a instalat primul guvern antisemit european din afara Germaniei.

Guvernul Goga-Cuza n-a stat la putere decât 2 luni, dar a apucat să facă rău țării, introducând o infectă legislație antisemită, care n-avea cum să nu destabilizeze România și să nu greveze serios o economie ce evoluase anterior spectaculos, grație, între altele, aportului evreiesc la bunăstarea națională. Și accesul lui Călin Georgescu la putere ar fi amenințat să pună pe butuci economia României. Ideile lui, dacă idei se pot numi, sunt fie aberante, fie congruente cu cele falimentare ale economiștilor legionari și ceaușiști. Și ascensiunea lui, deși mai rapidă, chiar fulgerătoare, e comparabilă cu a idolului său, șeful Gărzii de Fier, cu care pro-hitleristul Octavian Goga uneltea în ’38 să facă o alianță.

Regele Carol, asediat pe plan intern de partidele de extremă dreapta (pe atunci doar două, nu trei) intrate în Parlament, a zădărnicit aceste uneltiri, l-a silit pe poet să-și ia adio de la putere și a instalat la București un guvern de tehnocrați condus de patriarhul Miron Cristea. Și atunci, mulți români au răsuflat ușurați. Civilizația se impunea în fața urii deșănțate, a derbedeilor și criminalilor. Și atunci, ușurarea lor n-avea să fie decât de scurtă durată. Alegerile din 1937 aveau să fie ultimele, libere, până după cele fraudate de comuniști după război.

Va fi și acum la fel? Au fost ultimele alegeri românești?

Da, dacă clasa politică nu se dă de trei ori peste cap și nu se schimbă radical, începând să aibă încredere în popor, de vreme ce mulți alegători se vor întoarce, sastisiți și îngrețoșați, cu spatele la ceea ce partidele acceptate de sistem numesc de acum încolo, fals, ”democrație”.

Nu puțini juriști cred, întemeiat, că CCR a introdus, între altele prin sentința de la 6 decembrie, instabilitate normativă în România. Între altele pentru că, ilegal, judecătorii Curții Supreme s-au autosesizat. Pare clar că decizia anulării scrutinului a fost arbitrară.

Iar CCR, o instituție a puterii fesenist-pesediste, ale cărei sentințe sunt inatacabile, a adoptat-o in extremis, după o serie de greșeli evitabile, precum invalidarea pe bază de delict de opinie a candidaturii Dianei Șoșoacă. Care ar fi trebuit să înfunde pușcăria, dar nu fusese tradusă în justiție la timp. Trebuia, prin urmare, să fie lăsată să participe la competiție, ca să fie pedepsită la urne.

Nici renumărarea voturilor primului tur de scrutin nu fusese suficient motivată.

Fatala impresie creată de aceste bâlbe este că judecătorii Curții s-au erijat, fără bază constituțională, în ceea ce fusese regele în februarie 1938. O instanță plasată peste capul poporului suveran, care acționează, precum Curtea Constituțională a Rusiei, evocată de Armand Goșu. Ori Consiliul Paznicilor iranieni, forul suprem al regimului tiranic al ayatolahilor. Aceste foruri afirmă și infirmă candidaturi, după bunul plac al liderilor supremi, validându-le doar pe cele care se conformează sistemului totalitar.

E ca și cum i s-ar comunica poporului că nu e, de fapt, suveran, pentru că e prost și nu are discernământul necesar evaluării unor candidați, fiind deci necesar să fie ajutat de sus, de o instanță interpusă între ei și Cer. Astfel încât ”până la Dumnezeu te mănâncă sfinții” CCR.

Această atitudine politicianistă (urmată de prelungirea nefastului regim uselist, Iohannis), nu e doar o osândire fără drept de apel a încrederii populare în instituțiile statului, ci și o condamnare la moarte a democrației liberale. Democrație anemiată și de varii mișculări afectând baza ei, care e votul, prin manevre pesediste menite să ridice la urne extremiști, pentru a se evita o finală Ciolacu-Lasconi. Iar toate acestea, în numele ”apărării democrației”.

Intervenția CCR de la 6 decembrie e la fel de salutară (și totodată dimpotrivă) precum cea din 1938 a regelui. De această dată, în fruntea listei veninurilor combinate, date românilor să bea, cu susținerea unei părți din servicii, din PSD și din BOR se află toxicul amestec preparat de Rusia lui Putin. Ea are o influență mortală, similară celei exercitate în România legionară și antonesciană de Germania nazistă a lui Hitler, în anii 30 și 40 ai veacului trecut.

Altfel decât în anii 30 ai veacului trecut, nu se numește ce se întâmplă în și din aceste zile ”dictatură regală”. Dar aceea ceceristă seamănă leit cu ea. Fiind un soi de mineriadă nesângeroasă. Nici lovitură de stat nu i se zice, în genere, decât în tabăra legionar-securistă.

Or, a fost. Și dacă nu se dădea? Ce era dacă nu s-ar fi anulat procesul electoral?

La rigoare, puteri străine ca Rusia și China comunistă chiar s-au implicat într-o conspirație prin scrutin împotriva democrației românești și a prezenței României în alianțele ei apusene. Nu trebuiau ele să fie oprite? Desigur.

Dar nu prin decizii ilegale sau neconstituționale. Pentru că, în democrații, dacă nu vrei să le omori, scopul nu scuză mijloacele. Iar legea, lege e.

Dacă bau-bau ieșea la vot, așa cum părea să se întâmple, dacă alegerile erau lăsate să se încheie, motiv pentru care vineri mă declaram ”îngrijorat”, democrația ar fi riscat de asemenea să fie de domeniul trecutului, iar țara pradă violențelor. Regimul politic s-ar fi schimbat, probabil, radical.

Dar măcar ideea și speranța de democrație ar fi rămas în viață și s-ar fi bucurat de o vitalitate care acum e tăiată de la rădăcină. Căci poporul ar fi rămas suveran.