Războiul, summitul NATO, Ucraina și noi

Ucrainenii luptă pe viață și pe moarte în estul și sudul țării ca să-și recucerească teritoriul ocupat într-un război de agresiune prin care rușii lui Putin au încercat să-i desființe ca popor și ca stat. Ucrainenii ar vrea, cum i-a spus președintele Zelenski șefului CIA, Burns, în iunie, în timpul vizitei secrete a oficialului american la Kiev, să se apropie de granițăa administrativă a Crimeei, pentru ca apoi să forțeze Rusia să se așeze la masa negocierilor încă în cursul acestui an. Dar acest deziderat e probabil utopic, mai ales în ritmul extrem de lent în care avansează în prezent contraofensiva ucraineană. Una care, pe moment, pare înțepenită.

Acest război s-ar putea așadar să mai dureze mult. Dar ar sta în puterea Vestului să-l curme rapid. Și cheia acestui final ar fi cooptarea Ucrainei în NATO.

Obiecții la aderarea Ucrainei

Serios? Dar n-ar fi periculos? ”Nu lăsați Ucraina să adere la NATO!”, țipă din răsputeri extrema dreaptă de peste ocean. Și din Germania. Și a(i)uriții de pe malurile Dâmboviței. ”Nu lăsați Ucraina să intre și desființați Alianța”, urlă din rărunchi și extrema stângă din Vest. ”Nu-i permiteți Ucrainei să se alăture NATO”, exclamă și doi autori în titlul articolului lor apărut recent în Foreign Affairs. Pentru că, potrivit celor doi ”experți” Justin Logan și Joshua Shifrinson, costul expansiunii pactului defensiv nordatlantic (prin cooptarea Ucrainei) ar ”depăși beneficiile” ei. Așa că, În ajunul summitului de la Vilnius, s-au purtat și se mai poartă frenetice discuții despre cum să nu fie cooptată Ucraina, fără ca acest lucru să arate că și împăratul NATO e, oarecum gol, din cauza fricii iraționale a Alianței Nord-Atlantice de Rusia.

Redusă la esență, problema e că aderarea la NATO înseamnă, potrivit articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic, că statele membre se obligă ca, în caz de atac asupra uneia din țările alianței, celelalte să fie obligate să-i sară în ajutor. Militar.

Iar țările NATO (și mai ales puterea ei principală, SUA) nu vor pentru nimic în lume să fie silite să disloce trupe pentru a lupta împotriva Rusiei pentru independența Ucrainei. Și afirmă că nu e posibil ca Ucraina să adere, cât timp continuă să fie în război cu armata Moscovei.

Atât de mare e frica de implicarea Alianței într-un război cu Rusia încât spaima le-a răpit bruma de logică deopotrivă unora dintre mai-marii puterilor apusene, și formatorilor de opinie de felul celor de la Foreign Affairs. Potrivit lor, ”beneficiile securitare pentru SUA ale aderării Ucrainei la NATO” ar ”păli în comparație cu riscurile cooptării”.

Ajunși în acest punct, autodesemnații specialiști bâiguie de obicei aiureli despre un presupus risc al unui război cu Rusia, respectiv al devalorizării angajamentului într-ajutorării. Justin Logan și Joshua Shifrinson nu fac excepție. Și ei gem și icnesc sub povara angoasei și cer Americii să le trântească ucrainenilor la summitul NATO din Vilnius ușa în nas. Așa cum au cerut Americii Angela Merkel și infractorul ei coleg francez, Nicolas Sarkozy, la București, la summitul NATO din 2008.

Aparenta raționalitate a fricii de război cu Moscova. Și o istorie care o dovedește irațională

La prima vedere, frica de un război al NATO cu Rusia e înțelepciunea însăși. Cine vrea un astfel de război? În afară poate de o parte din ucraineni și niște descreierați orbiți de ură, nimeni, evident. Nici autorul acestei analize. Nici europenii sau americanii. Și cu atât mai puțin rușii.

Spre a-și argumenta punctul de vedere, autorii articolului antiucrainean din Foreign Affairs amintesc și ei de summitul din 2008, când președintele SUA i-a cedat prostește Angelei Merkel și lui Nicolas Sarkozy și a acceptat amânarea sine die a aderării Ucrainei, Moldovei și Georgiei, decizie urmată după 4 luni de invazia Rusiei în Georgia. Dar, în mod absurd, adversarii actuali ai aderării Ucrainei consideră că invazia rusă ar fi avut loc și dacă Georgia era acceptată în NATO. Ceea ce e cât se poate de probabil să nu se fi întâmplat. Pentru că Rusia n-avea atunci nici pe departe masele de arsenale pe care și le-a procurat până în 2022 și n-ar fi riscat confruntarea cu Alianța.

Abia şase ani mai târziu, în 2014, Putin s-a simțit destul de puternic ca să profite de slăbiciunea evidentă, manifestată de administrația Obama în fața provocărilor ruso-siriene și a armelor lor chimice în războiul civil sirian, pentru a infiltra cu militari și a ocupa și anexa Crimeea. Dar nici atunci n-a riscat invazia totală și un posibil război cu NATO, în care Ucraina nu fusese lăsată să intre. A declanșat cotropirea și genocidul abia după ce-a văzut administrația Biden fugind, laș, din Afganistan, fără măcar să-i scoată din țară pe toți americanii, în timp ce afganii care ajutaseră SUA, au fost lăsați în mare parte de izbeliște, să cadă din avioanele de care se agățaseră, ori să fie decapitați de talibani.

Și abia după câteva luni de la acest ignobil spectacol al unei Americii progresiste în genunchi pe scena lumii a îndrăznit Putin să lovească și să mărșăluiască spre Kiev. Apoi, administrația Biden și principalii eu aliați vesteuropeni (în special Marea Britanie) păreau că s-au trezit. ”Istoria arată că dictatorii care nu plătesc prețul agresiunii lor provoacă mai mult haos și se angajează în noi agresiuni”, afirmase președintele Biden, reliefând în martie trecut, (înainte de a fi chemat la ordine de politrucii din cabinetul său) că nu e posibil ca un dictator ca Putin să mai rămână la putere.

Carențe logice majore în gîndirea antiucraineană

Învățarea a avut se pare, însă, un dezvăț rapid. Acum, o serie întreagă de occidentali, între care Justin Logan și Joshua Shifrinson insistă că Rusia ar fi fost pedepsită destul, ar fi ”plătit un preț enorm pentru agresiunea ei, iar Ucraina i-ar fi umilit Moscovei militarii, după ce fusese numită o ”non-țară”. Cei doi autori mai scriu, textual:”Îi va lua Rusiei decenii, să-și reconstruiască armata ca să ajungă la stadiul jalnic în care era când s-a lansat invazia”, după ce, ”potrivit estimărilor SUA, le-au fost scoși din luptă rușilor 100.000 de oameni”.

Că aceste estimări sunt greșite, iar serviciile secrete ale Londrei au cifrat aceste pierderi la dublul lor, nu constituie decât o eroare nesemnificativă a argumentației articolului din Foreign Affairs.

Mult mai gravă e lipsa lui de logică, în contextul în care afirmă că interesul SUA în eventuala aderare a Ucrainei n-ar fi clar, deși enumeră obiective cât se poate de importante. Cum ar fi prevenirea unui atac asupra altor state ale NATO, după o eventuală victorie rusă în Ucraina. Cum ar fi ajutorarea eficientă a Ucrainei în fața pericolului rus de acum și de după război. Cum ar fi, în fine, morala și nevoia răsplătirii eroismului apărării ucrainene, care luptă împotriva inamicului comun al statelor Alianței, cu prețul vieții propriilor ei militari. Cum ar fi descurajarea Rusiei.

Dar celor care dârdâie de frică nu le ajunge nimic ca să se îmbărbăteze. Nici măcar spectacolul monumentalei slăbiciuni a regimului Putin în fața prematur opritei insurecții a lui Prigojin. Așa că se tot descoperă ”probleme”. Inclusiv în Foreign Affairs. Că o fi și c-o păți. Că rezistența în fața Rusiei o fi ea nobilă, dar nobilimea ei n-ar justifica riscurile mari ale aderării Ucrainei la NATO. Mai ales că, potrivit celor doi putiniști din presa anglo-saxonă, ”chiar și o Rusie care ar câștiga cumva războiul cu Kievul” n-ar fi ”ținti să controleze Europa”.

Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns. Cum e exasperant să asiști la degradarea intelectuală a unui expert ca Robert Kagan, care a declarat că Rusia n-are cum să fie un pericol pentru Statele Unite.

Păi n-are cum doar dacă nu i se dă posibilitatea să învingă în războiul cu Ucraina și să se reconsolideze. (Cu ajutorul Chinei și Iranului).

Apoi, experții vieții ar face bine să se hotărască: ori e Rusia, cum au spus, atât de slăbită de războiul cu Ucraina, încât nu mai constituie un pericol, și atunci nu există motive să nu fie cooptată Ucraina, de vreme ce Moscova n-are cum risca un război cu Alianța. Ori e tare. Și atunci trebuie oprită cât mai e timp, cu militarii ucraineni pe teren, dacă se poate, și nu cu ai NATO pe câmpul de luptă.

Limbajul pe care-l înțeleg dictatorii. Și aspectele globale ale chestiunii

Ceea ce e evident că s-ar întâmpla pe loc, întrucât Putin înțelege bine limbajul forței (în fapt nu înțelege altul) – dar numai dacă Alianța s-ar scutura de frica ei irațională de Putin, ar manifesta bărbăție și și-ar deschide în fine clar porțile pentru intrarea Ucrainei. Ceea ce ar avea un avantaj strategic suplimentar.

Căci victoria Vestului ar răsplăti în fine mult anemiatele și tot mai retractilele democrații, slăbind decisiv alianța sino-ruso-siriano-iraniană a dictaturilor totalitare.

În același timp ar pune capăt îndelungatei politici occidentale de a stimula dictaturile, prin împăciuitorism, la agresiune.

Dar de acest aspect al unei strategii occidentale globale care să-și merite numele vorbesc prea puțini. Pentru că ar supăra China comunistă, care are o vastă rețea de yesmeni, propagandiști și sicofanți în presa internațională. Deloc de mirare că acești inși ar vrea să mențină Ucraina și Moldova în zona gri a nimănui (ca țări tampon) cu riscul de a le pierde definitiv prin infiltrare rusă.

Soluții subtile. Și chestiunea esențială

Există însă variante de primire a Ucrainei în NATO, care să nu implice activarea articolului 5 al Tratatului alianței? Evident. Se poate găsi o formulă, evocată și de experți social-democrați germani, care să afirme că nu se primesc în NATO decât teritoriile care Ucraina le controlează în prezent, nu și ținuturile aflate încă în dispută, până la clarificarea statutului lor.

Sau i se poate suspenda Ucrainei, pentru un scurt răstimp, dreptul la eventuala activare a articolului 5.

Pe scurt, se poate, dacă se vrea. Și dacă nu se face în pantaloni, suspendându-se logica, spre a se exagera un pericol rusesc care ar dispărea instantaneu, dacă alianța își asumă apărarea unei Ucraine perfect capabile să se apere și singură, dacă i se dau în cantitate suficientă armele promise.

Semnalul cel mai pernicios care se poate lansa Rusiei nu are o legătură directă cu aderarea Ucrainei. E indiciul fricii. Pentru dictatori, frica, absența demnității, a apetenței pentru lupta în apărarea valorilor proprii, constituie nu doar proba slăbiciunii, ci impuls maxim în vederea lansării, sau perpetuării de agresiuni. E valabil și inversul. Semnul curajului afișat de potențiala victimă schimbă subit și radical poziția și dispoziția agresorului dictatorial.

Încât o alianță îmbărbătată, un NATO curajos, ar pune capăt instantaneu războiului. L-ar scurta, în orice caz decisiv, în timp ce actualul ”nici în car nici în căruță, nici în sanie, nici în teleguță” oferă Rusiei un drept de veto nu doar asupra deciziilor Ucrainei, ci și ale Occidentului, stimulând-o să prelungescă războiul sine-die, grație uriașelor ei resurse și ajutorului Chinei, Iranului și altor țări profitoare. Care sunt de asemenea dușmanii Statelor Unite. Or, ele toate pot fi puse la punct prin aderarea Ucrainei. Dacă se vrea. Or, din păcate, pare că, dincolo de baltici și polonezi, nu se prea vrea.