Mai avem nevoie de Dumnezeu? Nu e religia o caducă invenție a omului, care impune un set de reguli liberticide cât mai grabnic de suprimat, într-o lume fără finalitate, în care (nu e clar de ce și pentru ce) trebuie să mergem ”înainte”, cum cred progresiștii?
Confruntarea cu aceste întrebări eterne e, în continuare, în toi. L-am ascultat pe un simpatic profesor ardelean, atacând nostim, vajnic și agreabil, dar vag inadecvat, aceste chestiuni, într-un dialog purtat la TVR, cu Cătălin Ștefănescu. Alexandru Stermin e un om studios. E biolog, licențiat în teologie și, dacă nu mă înșel și în filosofie, care predă bioetică de fapt, chiar mai impresionant, potrivit Wikipedia, căci la el se învață și anatomia comparată a vertebratelor, neurobiologie şi evoluţia creierului, etologie și ecologie umană. Mai e și autorul unei cărți intitulate ”Călătorie în jurul omului”. Lupta lui cu întrebările eterne, cum să nu-mi placă? Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult.
Rezultatul ei, mai puțin, deși omul jură pe oxitocină și serotonină, iar prima ”ne deschide”, potrivit lui ”spre celălalt”, ne face ”să avem încredere în el și tu devii eu, iar eu devin tu”, crescându-ne și ”empatia”, în vreme ce serotonina ”inhibă neuronii care iscă anxietate”.
Noi, chimia, fizicienii
Avem ceva de obiectat? Defel. Nu negăm chimia. Nici efectele hormonilor. Sau știința. Doar, că spre deosebire de Alexandru Stermin, care se ia în serios pe el însuși, mai puțin pe D-zeu, cu care nu prea are ce face, fiindcă pare că l-a înlocuit cu ”Știința”, nu-i acordăm științei dreptul la majusculă. Oricât de mult bine ar face, bunăoară în medicină, știm că nici răul malefic nu e departe. După cum ne învață fizicienii chipurile ”nebuni” ai lui Dürrenmatt.
Unul dintre ei descoperă mathesis universalis, formula lumii, în stare să distrugă lumea, iar ceilalți doi, spioni ai unor puteri rele, vor să i-o sustragă, iar în lupta lor tustrei ajung, ca să-și protejeze secretele, asasini, și nu pot împiedica apocalipsa, pentru că veritabila nebună a reușit să fure însemnările cheie și cataclismul a devenit inevitabil. La Dürrenmatt, toate aceasta reclamă responsabilitate. În speță o etică epistemologică, o morală științifică.
Dar pentru Alexandru Stermin, știința își e suficientă sieși. Iar cultura substituie religia. Care, potrivit lui, ”e o invenție a omului”. Asta nu înseamnă că face impresia unui ateu încrâncenat și intratabil. Dimpotrivă. E deosebit de antrenant, de plăcut și distractiv. Nu se ia în serios doar pe el. Mai ia în serios și ”întrebările”. Ale altora și ale lui. Dar, oarecum, de fațadă. Pentru că, deși se dă ”căutator”, așa cum e mai simpatic omul postmodern, deși zâmbește și-și gratulează partenerul de dialog, cărui îi atestă că ”pune întrebări bune”, ca să nu se zică despre el că ar fi apodictic și totalitar, biologul-teolog are convingeri extrem de ferme, de neinterogative și de indiscutabile.
Magie și religie
În magie, care după el este ”felul în care mintea trece de niște limite pe care noi le putem înțelege și transmite această stare de depășire corpului”, n-a crezut decât când era în junglă. Apoi n-a mai crezut. Văzând lucrurile evoluționist și darwinist, religia i se pare o născocire umană, o colecție de mituri și simboluri adaptate la varii culturi. Pe de o parte, în tonul relativist al lumii postmoderne, profesorul clujean exclamă că ”Doamne ferește să dețină el adevărul absolut”.
Pe de alta, el ”așa vede lumea”. Cum o vede? Evoluționist. Biologia îi pare a da răspunsurile ”satisfăcătoare” ale adevărului absolut. Ce-l mână? Curiozitatea, mirarea, uimirea. Răspunsurile? Nu-l interesează prea mult, uimirea îi ajunge. Dar ceilalți? Cei cărora le trebuie răspunsuri, întrucât le caută disperați?
Vor trebui să se descurce. De la acest profesor nu le vor primi. Ce li se va da? Sugestia domnului profesor este că, dacă nu știm ceva, ”simțim”. Precum cu magia. Sau ”intuim”. Hait! Nu cumva ne-am întors aici, dom profesor, la credința religiei medievale a lui “crede și nu cerceta“? Stermin nu ne lămurește. Nici nu-l interesează din cale afară. El doar se miră. Și pune întrebări. Să nu i se pună și lui unele ar fi nefiresc și anormal la atâta concentrată înțelepciune. ”Ce e etica?” – e întrebat.
Etica? Nu ar exista, căci ”nu poți pune mâna pe ea”. Există doar ”etici”
Din perspectiva biologului, afirmă el, etica e un set de norme pe care tot le-am șlefuit ca să putem conviețui. Există? Sau nu există?- se întreabă el. Și dă-i și luptă cu conceptul. Pentru că nu-l poate defini, îi dă cuvântului ocol. Un ocol progresist. Căci, zice preopinentul, ”etica e diferită în timp și spațiu”. Întrucât nu știe ce e un concept ca etica, pe care ”nu poți pune mâna”, cum spune el textual, deci ”nu există”, morala prinde contur doar dacă ne gândim că ”undeva în noi există un spațiu în noi în care rezonează etica.” Dar ce rezonează? Una și aceeași etică? Ei aș. ”E diferită în timp și spațiu”.
Pentru domnul profesor una e etica noastră, alta e cea a papuașilor din Noua Guinee. Reiese că ”etica” ar fi ”felul nostru de a sta împreună într-un mediu…care se schimbă constant”. Ceva ce ”se tot distilează”. ”Ochi pentru ochi” ar fi devenit în creștinism ”întoarce și obrazul celălalt”.
Etica e de fapt felul în care noi încercăm să stăm împreună într-o lume care se schimbă. Și apoi, pentru că profesorul caută perpetuu explicația materialistă, el explică: ”e ce ține copacii împreună în pădure”. Asta da, etică. Pământul codrului. Și uite așa ne-ntoarcem la matricea daco-romană. Sau la ecologia mizantropă a naziștilor. Și a unora din verzii de azi.
Dar din punctul de vedere al filosofiei, ce-o fi etica? Deși răspunsurile nu-l interesează, Alexandru Stermin le are și aici la el. ”Din unghi filosofic” etica ar veni, potrivit lui ”de la demiurgul Vechiului Testament” (în speță al Bibliei Ebraice) al cărei ”demiurg”, dixit A.S., ar trimite la ”distrugerea de cetăți” și la ”uciderea de femei și de prunci”.
Atâta poate studentul la teologie. Să preia de la gnostici termenul (adesea încărcat negativ, al ”demiurgului”. Să rupă arbitrar din context. Să reproducă gnostica exegeză negativă a Genezei și a Vechiului Testament. Să transpună o hermeneutică iudeofobă, dualistă, aplicată primelor și celor mai importante cărți ale Bibliei, care constituie și fundamentul Noului Testament, și temeiul civilizației iudeo-creștine.
Dumnezeul ”rău” și omul ”bun”. Și progresul progresist
În această lectură ostilă Bibliei, Dumnezeu e ”rău”, iar omul, ca la Rousseau, marxiști și mișcarea nazistă sau revoluționarii maoiști, woke, este ”bun”. Dacă nu-l strică societatea (la Rousseau) și dacă are identitatea bună. De clasă. Sau de rasă. Și pentru Alexander Stermin omul e bun.
Dar atunci, îl întreabă excelent Cătălin Ștefănescu, oare de ce a rămas omul la fel de crud ca în illo tempore? Ca în epoca Vechiului Testament? ”Din păcate suntem și azi în stare să ne comportăm ca în VT.” Chiar așa. Dacă tot progresăm, de unde nazismul (într-o țară trecută ca Germania prin iluminism, prin filosofia lui Rousseau, Kant și Leibniz, prin progresismele unor Hegel și Marx? De unde stalinismul? Și putinismul?
Întrebare: de ce n-am învățat nimic? De ce a rămas omul crud? De ce în atâtea milenii, în atâta amar de ani, n-am învățat setul de norme etice ”pe care le-am tot șlefuit ca să putem conviețui?”
Biologul care vorbește foarte frumos despre oameni și valori și a scris, potrivit lui Cătălin Ștefănescu, o ”carte fascinantă”, oferă în chip de răspuns, pe bază de experiment la păsări, că dezvățul ar fi ”mai greu decât învățarea”. Aiuritor. Nemții care au ajuns sub Hitler asasini în masă, ar fi trebuit, deci, să aibă mari dificultăți să dezvețe morala creștină și pe cea kantiană la sute de ani de când în școli și biserici i s-a predat și predicat națiunii germane o etică anti-cruzime.
De ce au dezvățat-o dacă e greu s-o facă? Unde i-a lăsat de izbeliște progresul? Chimia? Hormonii? Serotonina? Oxitocina? Domnul profesor n-are răspunsuri adecvate. Dar nici nu-l interesează. Îl interesează să dea bine. Să fie simpatizat și empatizat.
Cât privește întrebarea privind persistența cruzimii noastre din epoca veterotestamentară până azi, intelectualul clujean nu realizează că-și conține răspunsul. Tocmai pentru că omul nu e bun ”de la natură”, ci și bun și rău, era imposibil ca textul biblic, o scriere pentru eternitate, adresându-se nu doar ”omului nou”, progresist, ci și omului etern și omului din toate erele, să facă abstracție de răutățile și de cruzimile lui. Cu riscul de a oripila niște spirite foarte educate și sensibile ca al domnului Stermin. Ca să aibă el și alții (oameni vechi și noi) șansa de a se disocia de ele și a le dezvăța, în istorie, cum ar fi putut, oare, cărțile sfinte, depozitarele de mituri și simboluri interpretabile, să evite a le tematiza?
Întoarcerea la realități. Și la adevărurile universale
Iar dacă etica e una la ardeleni de felul lui Alexandru Stermin, și cu totul alta în Papua Noua Guinee, vrea oare domnul profesor să ne sugereze că a studiat antropologia și a aflat că pentru papuași asasinatul, furtul și minciuna sunt permise? Că răpirile de oameni nu-i afectează? Că pot fi înrobiți fără probleme, pentru că sclavia nu li se pare imorală? Era bine dacă domnul profesor rămânea biolog și nu se aventura să dea ”răspunsuri” în sfere la care chiar nu se pricepe.
Unde ajungem cu tona lui de relativism? Iată la ce e ”util” Creatorul. Dacă n-ar fi El, poruncile Sale etice n-ar fi adevăruri universale. Ar fi păreri, la fel de ”stabile” (în spațiu și timp) ca omul trecător și muritor. Azi ar fi, mâine n-ar fi. Aici da, acolo, nu. Ar importa doar părerea tiranului. Ar conta dreptul forței, nu forța dreptății. A ayatolahului suprem, a lui Putin, XI, a teroriștilor statului islamic.
Or, există adevăruri absolute și universale, chiar dacă de atâta progres nu ne prea mai pricepem, uneori, să le descoperim. Există adevărul matematic. Și adevărul etic. Pentru adevărul matematic stă chezășie rațiunea. Pentru cele etice, Domnul monoteismului etic, iudeo-creștin, care conferă valoare vieții umane. Tuturor vieților umane. Fără El n-ar exista decât întâmplarea, hazardul, lipsa de sens. Încât etica papuașilor, ”alta decât a noastră”, ar permite, Doamne ferește, asasinarea, răpirea sau înrobirea lor. Căci n-ar fi crime, ci fapte indiferente. Pentru că etica lor ar fi ”diferită”.
Înseamnă că religia ne-a rezolvat toate problemele? Din păcate, nu. Dar nu pentru că ar fi liberticidă o Divinitate care se definește ca fiind izbăvitoare: ”Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei”, înainte de a ne cere să ”n-ai alţi dumnezei (în) afară de Mine”. Și ”să nu-ți faci chip cioplit”. Nu ni le-a rezolvat, între altele, și pentru că ne-am obișnuit cu relativismul. Și ne-am acomodat să-i aplicăm Cărții Cărților, de mii de ani, hermeneutici ostile, grile ale suspiciunii, lecturi fundamentaliste și dualiste și o exegeză fundamental negativă.
Poate ar fi timpul să ne abținem de la a preda rău multe materii, citind în schimb Biblia un pic mai adecvat. Am putea s-o studiem și s-o interpretăm un pic mai temeinic. Și cu ceva mai mult folos.