Șocante răsturnări în război. Și Vestul confuz și abulic

Războiul ruso-ucrainean e din ce în ce mai straniu. În timp ce trupele ucrainene avansează încet dar sigur spre sud, în regiunea Zaporijjea, ca și la Bahmut, cele ruse încearcă să ia cu asalt estul țării la Kremina, în speță la sud de Svatove, la nord de Bahmut și la est de Lîman.

Ce se întâmplă? Pentru Ucraina progresul spre sud, spre Melitopol și Berdiansk, e esențial, pentru că vizează până la urma perla coroanei, Crimeea. Ce fac rușii la Kremina, într-o ofensivă, în loc să-și folosească forțele alocate apărării regiunilor din sud? De ce le-au dislocat în cu totul altă zonă?

Alternative rusești

Nu e clar ce urmărește comandamentul rus. Dacă s-ar putea lipsi de forțe în sud, Rusia n-ar fi pierdut de la 5 iunie opt localități, recucerite de ucraineni în serie. De pildă la Pyatyhatky.

Dacă generalul Gherasimov vrea, de pildă, să oblige Ucraina să retragă unități din sud spre întări flancul estic, sau chiar încearcă să recucerească zone din care trupele cotropitoare au fost alungate în toamnă.

Dar nu mai pare defel absurdă supoziția că Moscova a înțeles că, pe termen mediu și lung, nu va putea păstra sub control, cu mijloacele de care dispune, prea vastele teritorii din regiunea de miazăzi a Ucrainei ocupate. Se pregătește să le abandoneze, eventual chiar cu tot cu Crimeea?

Perla coroanei

Frica Rusiei de a pierde Crimeea a articulat-o cât se poate de clar, mai nou, ministrul rus al apărării, Șoigu. El a amenințat cu ”bombardarea centrelor decizionale” ale Kievului, întrucât Rusia ar avea informații că Ucraina ar proiecta raiduri ”asupra teritoriului rus cu rachete Storm Shadows și HIMARS“ și a sugerat că Moscova consideră Crimeea a fi tabu pentru ucraineni, peninsula aflându-se, chipurile,”în afara zonei de război”. Ca atare, întru intimidarea autorităților de la Washington și Londra, Șoigu a declarat că Rusia ar considera atacarea peninsulei drept atragere a americanilor și britanicilor în război, antrenând ”lovituri asupra centrelor de decizie ucrainene”.

Această declaraṭie e preventivă. Ea încearcă să justifice antefestum pierderea Crimeei, prin implicarea în război a anglo-americanilor, de partea Ucrainei. De la primele eşecuri ale invaziei, propaganda rusă a pretexat că de vină pentru ele ar fi prezumtiva implicare a NATO în război.

Altfel, ciudățenia afirmațiilor sale nu se explică, logic, decât ca tentativă de a convinge SUA și Marea Britanie să silească Ucraina să le lase rușilor Crimeea fără luptă. Reiese deci, că Moscova nu crede că o poate păstra sub control prin forța armelor. De ce?

Această impotență se datorează vastității teritoriului și dezechilibrului între calitatea unităților ucrainene înarmate de occidentali și cea a forṭelor rămase Rusiei după pierderile imense înregistrate de trupele lui Șoigu și Gherasimov într-un an și jumătate de război.

Reiese că Rusia se îndreaptă spre noi și usturătoare înfrângeri în sudul Ucrainei, pe care încearcă să le prevină, ori să le compenseze, pe ideea că atacul (la Kremina) ar fi cea mai bună apărare.

Perspective alarmante

Războiul ar mai putea dura deci mult. S-ar scurta decisiv (protejând și teritoriul rus) doar dacă Ucraina ar fi primită rapid în NATO. Dar nu va fi. Nici măcar invitată să adere nu va fi, la Vilnius.

De ce nu e Ucraina lăsată să adere la NATO? Și ce va fi cu Rusia după prăbușirea armatei ruse?

Avem mari motive să fim îngrijorați. Și nu suntem singurii. Oameni politici și de stat mai avizați și experimentați se arată, de asemenea alarmați. Între ei, președintele ales al Letoniei, Edgars Rinkēvičs, care conduce acum diplomația micului stat baltic.

Rinkēvičs a acordat recent un instructiv interviu publicației ucrainene European Pravda, în care nu s-a ascuns după deget. A reliefat că, din unghiul său, ”Rusia e responsabilă” pentru crima detonării barajului de la Nova Kahovka. O crimă (probabil de război, de ecocid, de genocid), pe care dregătorul leton comparat-o cu imensa catastrofă de la Cernobîl. Vestul n-a înțeles că a avut loc în Herson o tragedie de imense proporții, nu doar ecologică, sau umană, ci și în termeni de operație dezinformativă specială, de război psihologic, a spus demnitarul leton. Care nu se îndoiește că Rusia e responsabilă, că lumea civilizată ar trebui să adopte sancțiuni mai dure și că vinovații vor fi trași cândva, peste ani, la răspundere de justiția internațională. În ce privește summitul NATO de la Vilnius, înaltul oficial din Riga e mai sceptic. El a admis că balticii și polonezii ar vrea să includă rapid Ucraina în NATO. Se opun însă varii state din cele 31 ale alianței.

Problema cheie a aderării Ucrainei la NATO

Pare că unele din ele ar vrea s-o lase cum a fost lăsată la București în 2008, cu deșarte promisiuni de integrare. Are oare Rusia, în continuare, un ”drept de veto” neoficial în NATO? Diplomat până în vârful unghiilor Rinkēvičs a negat acest drept, dar el pare, în mod tragic, să mai existe.

Chestiunea crucială? Aderarea la NATO e altfel decât cea la UE. Cea din urmă e net mai complicată, fiindcă implică multe sfere și reforme juridice, economice, politice întru adaptarea acquis-ului comunitar. Aderarea la NATO în schimb, care depindea cândva, în anii ’80, de inexistența unor dispute teritoriale ale țării integrate, e o chestiune doar militară și politică. Din unghi militar, Ucraina a demonstrat cu asupra de măsură că e compatibilă și că are o armată foarte eficientă. În plus, Ucraina nu are dispute teritoriale. Le are Rusia agresoare, dar nu nevinovata Ucraină. Și totuși, potrivit lui Rinkēvičs, problema Ucrainei e politică, iar decizia aderării ei va fi, la fel, eminamente politică, adoptată la finalul unui proces decizional intern, derulat în NATO. Nu la Kiev.

În acest context, președintele ales al Letoniei afirmă că, deși Rusia nu ar avea un drept de veto în NATO (de vreme ce republicile baltice au putut adera) unele statele ale Alianței (iar liderul leton nu numește SUA) nu știu cum să se comporte față de un stat care e în război când aderă și ce înseamnă această integrare în raport cu articolul 5 care stipulează într-ajutorarea militară. Aceasta e chestiunea la care actualii lideri occidentali nu sunt în stare să răspundă clar și fără echivoc.

Pentru că într-un an şi jumătate de război, nu “au avut timp” suficient să se hotărască.

Finalul Rusiei

Memorabile sunt și îngrijorările lui Rinkēvičs cu privire la destinul Rusiei. ”Care”, potrivit lui, ”va exista”. Dar nu e clar cât de mare, cât de agresivă și imperialistă va fi.

Rușii se vor schimba ei înșiși, când vor realiza că pierd războiul. Dar nu se știe ce va fi dacă ceea ce va rămâne din federație, un rest care s-ar putea vedea implicat în război civil, va căuta răzbunarea.

O Rusie ”înfrântă și umilită, care căuta vindicta e un scenariu foarte periculos”, a spus Rinkēvičs textual. Are dreptate. Motiv pentru care cancelariile occidentale ar trebui să aibă în sertare planuri cât mai comprehensive, pătrunzătoare și cuprinzătoare pentru această alternativă.

Acest blog a evocat la un moment dat eventualitatea ca o Rusie învinsă să aibă soarta postbelică a Germaniei și Japoniei, care, biruite în al Doilea Război Mondial, au fost plasate pe șina recivilizării și democratizării. Președintele ales al Letoniei e, pe drept, sceptic. Pentru că altele sunt azi condițiile. Și pentru că e greu de crezut că trupele americane, britanice și franceze se vor instala, pe decenii în vastele teritorii ale Rusiei. Dar nu aduce anul ce aduce ceasul.