O alegere simplă? Cutremurul siro-turc, cruzimea și sistemele politice

Între ce e de ales, până la urmă? Între un regim al urii sau al indiferenței totale față om, sau al urii și nepăsării față de grupuri de oameni, precum cele de la Damasc, Teheran, Moscova și Beijing, pe de o parte, și, pe de alta, între un sistem al libertății individuale, care nu poate fi nici mizantrop, nici colectivist și totalitar, de vreme ce vrea și e și obligat să respecte drepturile tuturor. Inclusiv dreptul la demnitate.

Orice sistem își dă întreaga măsură în timpul dezastrelor, fie că e vorba de războaie, fie că e vorba de catastrofe naturale, precum devastatorul cutremur din sudul Turciei și nordul Siriei. Regimurile autoritare, dictatoriale și totalitare politizează invariabil orice catastrofă.

Estimp, cu cât cantitatea de libertate și de drepturi individuale e mai puțin însemnată, sau, practic, inexistentă, cu atât mai amplă și riguroasă e politizarea oricărui sinistru.

Și cu cât apelurile imperative și amenințătoare ale potentaților la unitate sunt mai ipocrite și mai oportuniste, cu atât e mai certă dezbinarea și un crescendo terifiant în cataclism.

Dictatorii și nefericiții lor supuși

Executivul sirian și turc furnizează exemple la fel de ilustrative și elocvente, în această privință, precum cel de la Moscova în conflictul militar cu Ucraina. În care Rusia lui Putin își protejează puternic etnicii ruși, recrutându-și preferențial carnea de tun din rândul minorităților etnice și religioase, ai căror membri sunt trimiși net mai frecvent decât primii în linia întâi și la moarte sigură.

Există și alt soi de fronturi. De la seism, liderul sirian Assad s-a ascuns. Nu s-a arătat deloc. Și-a trimis în schimb în față slugile, să politizeze pierderile de vieți omenești și să extragă maximum de capital politic din sinistru.

Cutremurul a fost luat drept prilej ca guvernul sirian, susținut de Rusia lui Putin, de Iran și de China comunistă, să ceară anularea sancțiunilor internaționale impuse unei dictaturi nu doar teroriste, ci și genocidare, care nu s-a dat în lături să extermine și civili, cu tot cu opoziția armată, recurgând la arme de distrugere în masă. Concomitent, regimul Assad nu s-a dat în lături, în ultimele 4 zile, să profite cu nerușinare de morții și de răniții de sub dărâmături, ca să îngreuneze accesul echipelor de salvare la oamenii sinistrați și ca să încerce obținerea de avantaje pe care oficialii de la Damasc nu și le-au putut procura pe câmpul de luptă sau pe eșichierul diplomatic.

De cealaltă parte, Turcia islamistă a președintelui Erdogan, care se pregătește de alegeri greu de numit libere, de vreme ce presa turcă e în mare măsură nivelată, rețelele de socializare cenzurate la sânge, iar justiția sub un foarte sever control politic, a comis grozăvii ceva mai puține decât sirienii. Cu gândul la scrutin, Turcia a lăsat net mai liber accesul echipelor de salvare la sinistrați.

Nefăcutele lui Erdogan

Dar, obsedat să nu permită niciun fel de critici la adresa regimului de la Ankara, guvernul Erdogan a blocat rețeaua Twitter ore în șir, în cele mai sensibile momente ale operațiunilor de căutare și salvare.

Or, mulți sinistrați prinși în capcana mormintelor de beton ale blocurilor turcești prăbușite și din pricina construcției lor prea ieftine și proaste, încercau să comunice cu exteriorul și să dirijeze dezgroparea lor din infernul dărâmăturilor prin intermediul rețelei de socializare cenzurate. Și totuși, nu mai puțin de douăsprezece ore a fost Twitter amuțit în mod samavolnic.

Liderii opoziției turcești și mare parte din public și-au revărsat frustrarea iscată de neomenia acestei închideri a rețelei cum s-au priceput. În Vest s-a ridicat în oarecare măsură din umeri, pe de o parte pentru că occidentalii s-au obișnuit cu periodicele erupții inchizitoriale ale Turciei, pe de alta pentru că și în Occident a început de la o vreme să se pună căluș în gura criticilor sub pretextul ”combaterii urii” și ”dezinformării”.

Dar nervii turcilor, auxiliarilor din zonele sinistrate și chiar ai unor oficiali s-au întins la culme, știut fiind cât de eminent de important e Twitter pentru operațiunile de salvare.

Fuseseră justificate criticile care l-au scos din sărite pe tiranul turc, determinându-i slugile să închidă Twitter? Președintele Turciei, Erdogan, a avut nevoie de un interval extrem de lung, ca să-și facă apariția într-un târziu, în zona afectată. Abia miercuri a catadicsit islamistul șef al statului să-și arate augusta figură în dreptul unor cartiere sinistrate. Atât de mult i-a păsat de compatrioții săi turci. ”Unde e statul: unde au fost timp de zile?” – exclama furioasă o mamă disperată, sfidând gerul și zăpada lângă blocul prăbușit din Malatya, sub ale cărui dărâmături fuseseră prinși copiii ei.

Potrivit agenției Reuters, femeia, Sabiha Alinak, implora autoritățile să-i lase pe oameni să sape, ”fiindcă putem să ne scoatem familiile” din capcana de beton și de moloz.

Dar statul e lent, impotent și incompetent. Și, mai ales, e indiferent. Din capul locului, turcii au protestat, nu în ultimul rând pe Twitter, din pricina lipsei utilajelor și echipamentelor de salvare, în timp ce, potrivit agenției Reuters, oamenii ”stăteau lângă grămezile de moloz neputincioși” deși la țiuiau urechile, auzind strigătele deznădăjduite ale oamenilor țipând sfâșietor după ajutor.

Potrivit opoziției, în anumite zone salvatorii n-au ajuns decât după zeci și zeci de interminabile ore. Multe n-au funcționat. De pildă cooperarea oficialilor de la centru cu autoritățile locale. Sau cu ong-uri. Sau intervenția armată. Care a întârziat fiindcă tiranul, stăpânit de ideea fixă de a nu fi debarcat, i-a interzis acțiunea din proprie inițiativă, fără instrucțiuni exprese și o comandă precisă. La toate acestea s-au adăugat problemele ridicate de aeroporturile inaccesibile și vremea rea.

Joi dimineața, numărătoarea celor decedați ajunsese la 17.000 de oameni. Câți din acești oameni ar mai fi fost oare în viață, dacă militarii interveneau prompt? Dacă Turcia nu închidea Twitter, timp de 12 ore? Dacă utilajele ar fi fost pregătite? Dacă străzile erau mai bune? Dacă intra în funcțiune peste tot alimentarea de urgență cu curent, după întreruperea ei din pricina catastrofei? Dacă autoritățile ar fi combătut corupția și cleptocrația, dacă ar fi controlat mafia din construcții și modul în care se construiește în zone seismice, dacă, de când e la putere, deci de decenii, ar fi pregătit țara cât de cât pentru un nou și foarte probabil cutremur de magnitudinea celui din 1999?

Și câți sinistrați ar mai fi trăit, nu în ultimul rând în Siria, dacă regimul Assad nu condiționa și restricționa accesul la zonele sinistrate, dacă guvernul Erdogan ar fi fost pregătit și ar fi reacționat mai prompt? Nu vom putea probabil răspunde niciodată, cu oarecare precizie, la aceste întrebări.

Reflexe și modele de mascare a inumanității și cruzimii în dictaturi

În loc să-și pună cenușă în cap și să salute acest gen de întrebări critice, menite să salveze vieți în Turcia și aiurea, regimul islamist de la Ankara demonizează orice și pe oricine nu se înregimentează și mărșăluiește în pas cadențat de defilare sub flamura unei părelnice unități.
”Nu da șanse provocatorilor! Căci azi e vremea unității!” ciripea dictatorul zilele trecute. Modelul e vechi. A funcționat la comuniști, (când erai chemat să ”fii vigilent, căci inamicul public numărul unu, capitalistul e la pândă!” A funcționat la fel la naziști și legionari. Și-și face treaba și la islamiști.

Judecata critică? A se slăbi! Pupat inelul? Papucul? Dosul tiranului? Piața Endependenți? Colectivul? Națiunea? Țărișoarea? Europa mea, a lui, a noastră? Da, mersi mult, monșer.

Reiese că autocrațiile și dictaturile sunt ucigașe? Evident. Chiar și când încep sau funcționează, aparent, bine. Cu timpul, potentații, tot mai puțin controlați și chemați la răspundere, se corup. Pe măsură ce puterea devine scop în sine și impunitatea cleptocraților se cimentează, disprețul față de om, ca individ, ia proporții colosale și energia criminală, ca și tupeul făptașilor, de asemenea.

Dacă ar fi fost opriți la timp, Putin, Erdogan și Assad, ori colegii lor de la Teheran și Beijing, ar fi comis net mai puține crime, ar fi incendiat net mai puțin regiuni ale globului. Curios pare doar că acești dictatori au, în ciuda incompetenței, a vărsărilor lor de sânge, a altor fapte abominabile, fani. Și nu puțini. Și nu doar în prostime, ci și în elitele progresiv și profund rinocerizate. De ce?

Ce-i face populari pe dictatori

Pentru că libertatea vine la pachet cu răspunderea și e dificil de asumat. Pentru că ranchiuna, invidiile și frustările sunt mari. Pentru că prostirea e lesnicioasă, omul păcătos și, ca prietenii falși ai lui Iov, perfectibil. Își ascunde cu plăcere neajunsul îndărătul fanatismului în slujba unui scop mare, colectiv, patriotic, religios. Pentru că ura e, cum just scria Eric Hoffer în ”Adepții fanatici”, cel mai ”accesibil și mai cuprinzător dintre agenții unificatori”. Hitler ”s-a folosit de antisemitism nu numai pentru a-i unifica pe germani, ci și pentru a submina dârzenia unor țări antisemite, precum Polonia, România, Ungaria și, în cele din urmă, chiar Franța”, scrie Hoffer.

Dar mai e ceva în plus. Un element antropologic pe cât de important, pe atât de puțin studiat și prea des neglijat. Sadismul.

Mulți urăsc până peste poate orice li se pare a fi slăbiciune omenească. Spectacolul ei îi incită să reacționeze frenetic, violent, agresiv. Îi iubesc deci pe dictatori tocmai pentru că sunt călăi, iar sistemele lor inumane, antiumane, cumplite. Cu cât sistemele dictatorilor sunt mai necruțătoare cu cei slabi, cu atât sunt mai iubiți tiranii.

Nimic nu-l putea face pe Putin mai adulat în rândul adepților fanatici ai dictaturii sale, decât spectacolul cruzimii genocidului pe care l-a declanșat în rândul ucrainenilor și imaginea copiilor bombardați într-o gară din Kramatorsk sau într-un teatru din Mariupol, în fața căruia oamenii scriseseră, implorator, pentru piloții ruși: aici sunt copii. Și nimic nu-i erodează mai rapid popularitatea dictatorului decât spectacolul armelor și forța trupelor ucrainene care-i anihilează sistematic oștirea genocidară, trimițând-o acasă în saci de cadavre sau între patru scânduri. Hic sunt leones. Sau hic sunt dracones: iată o vorbă cu dus și întors. Cruzimea ieșită din comun l-a transformat și pe Țepeș într-un personaj de carte și de poveste europeană, mult înainte de a deveni, la Bram Stoker, Dracula.

În competiția ucigașă dintre catastrofele naturale și cataclismul dictaturilor totalitare, e clar că primele n-au nicio șansă. Pentru că orice amploare ar avea, fie ele chiar apoteotice, dictaturile sunt, prin durată, impact direct și indirect, prin crime, ură și indiferență, net mai însetate de sânge. Clar e, de asemenea, că, dacă oamenii vor viață, libertate și demnitate, au mare nevoie de democrație.