Ce hram poartă regimul Putin? Că vrem, că nu, el se consideră în război cu noi, nu doar cu Ucraina. Ca să-l combatem, trebuie să-l cunoaștem. Dar știm exact de ce natură e această dictatură?
Gânditorul conservator francez, Pascal Bruckner, i-a confirmat recent diagnosticul de hitlerism. Am optat, după invazia din februarie, pentru un verdict similar, după ce-l preluasem din 2014 pe al colegului lui Bruckner, Bernard Henry Levy, care l-a calificat drept fascist.
„Cu cât Kremlinul îi înfierează mai abitir pe ucraineni ca naziști, cu atât se apropie el însuși de nazism”, scrie Bruckner în ziarul elvețian Neue Zürcher Zeitung. El n-a uitat că rușii îi desemnează pe ucraineni cu termenii folosiți de hitleriști pentru a-i numi pe evrei, slavi sau țigani: ”paraziți”, ”gândaci”, ”degenerați”.
Noțiunile (numai bune să încurajeze exterminarea oamenilor astfel etichetați) amintesc fatal de limbajul celui de-al Treilea Reich.
Gemeni univitelini: nazismul și comunismul
Context în care filosoful francez scoate în evidență și similitudinile dintre comuniști și naziști, și îndelungatul refuz al multora (în Europa) de a le vedea și a sesiza ceea ce arătase lumii Vasili Grossman în capodopera sa, arestată și confiscată instantaneu, de către KGB, după terminarea ei.
”Viață și destin”, scrisă de un martor al bătăliei de la Stalingrad, a cărui mamă fusese exterminată în Ucraina, ca evreică, de naziști, știa de fraternitatea ostilă a hitleriștilor și comuniștilor. Care se combăteau cu atât mai feroce, cu cât în esență atât de tare semănau încât se confundau.
Bruckner evocă, în context, fascinația mutuală a unor Stalin și Hitler și compatibilitatea fanatismelor de rasă și de clasă, care au constituit baza omorurilor în masă ale epocii.
Dar oare de ce Europa și America au scăpat din vedere această fatidică îngemănare fascisto-comunistă? Una pe care o depistăm lesne azi în alianța doar aparent contra naturii a extremei stângi și drepte care susțin in corpore încă și acum, după Bucea, teroristul și genocidarul regim Putin?
Resursele amneziei iertând comunismul și rinocerizarea intelectualilor
Bruckner crede că adevărul s-a văzut ocultat de coaliția cu sovieticii a occidentalilor care au distrus împreună hitlerismul, iar apoi de victoria liberalismului asupra comunismului, în 1989, când a apărut noua iluzie a unei Rusii pornite pe calea democratizării și occidentalizării.
Acest proces ar fi avansat în răspăr cu vechile tradiții despotice ale Rusiei (țariste). Amăgirea s-a spulberat, potrivit lui Bruckner, odată cu invazia lui Putin în Ucraina.
Mă tem că gânditorul francez își oferă în acest punct un subterfugiu nedemn. Orbirea a fost mai degrabă a Vestului decât a Estului. Bruckner trece prea frivol peste o eroare funestă a Apusului, care nu întâmplător s-a complăcut în amnezie în sfera atitudinii față de comunism, după deceniile de flirt cu extremismul de stânga (iar până la Hitler, de dreapta) practicat de generații de intelectuali rinocerizați ai Hexagonului și Germaniei, de la Celine la Sartre și de la Carl Schmitt la Heidegger.
S-au trezit azi? O parte din ei, da. Pascal Bruckner face parte dintre cei sculați din somn de lectura onestă a unor Grossman și Soljenițîn. Cel dintâi, observă el just, a înțeles o lege cheie a Rusiei: ”cu un lanț milenar s-au încătușat reciproc progresul rusesc și sclavia rusă. Fiecare ridicare spre lumină a adâncit groapa neagră a împilării”.
Rusia, înrobirile și dezrobirile ei
În acest punct ar fi ajuns azi, potrivit lui, Rusia. În speță ”Putin și comandamentul său format din slugi și oligarhi”. Al cărui despotism n-are însă șanse, după cum a dovedit rezistența ucraineană și trezirea Vestului, ”decât dacă democrațiile dorm”, după cum mai crede gânditorul francez.
Are desigur dreptate. Dar problema Vestului, care e just că ”a supraestimat puterea Armatei Roșii, subestimând-o pe cea a barbariei”, după cum mai constată Bruckner, e, cred eu, că, dacă democrațiile apusene au încetat să doarmă, au încetat, parțial, să și fie, de când, în numele progresului și al combaterii urii, au cedat ispitei cenzurii, culturii anulării și ideologiilor de gen, ecologiste, rasiste.
Cum s-a ajuns aici? Bruckner face bine să-l citeze pe alt scriitor rus. În speță, pe Soljenițîn. Și să amintească de scandalul uriaș stârnit de discursul său de la Harvard, din 1978. Când disidentul, departe de a se ploconi în fața Vestului, l-a acuzat, pe drept, de ”un materialism desfrânat”, de a fi generat ”o mediocritate fără leac și de a fi contribuit la pierderea simțirii religioase”.
În NZZ, Bruckner amintește de ”convingerea lui Soljenițîn că, odată scapată de comunism, Rusia va redeveni liderul spiritual al creștinătății și salvatorul lumii.” Această speranță ”a recepționat o lovitură grea”, comentează gânditorul francez, reliefând că, date fiindu-i cruzimile, în loc de mântuire, Rusia lui Putin a adus ”reapropierea ei de nazism, cu tot cu rasism și antisemitism”.
La rădăcina problemei
În mod remarcabil, scriitorul parizian dă târcoale esenței identitare a problemei (și a ideologiei putiniste) fără să le numească așa. El evidențiază efortul pe care-l face Kremlinul să vorbească, precum Putin, de ”fraternitatea” rușilor cu ucrainenii. Care, în fapt, sunt mama Rusiei, nu invers, Kievul fiind locul de naștere al ortodoxiei ruse, deși Putin răstoarnă și această relație de rudenie, afișându-și Rusia ca ”mamă”, obligată, chipurile, să readucă la matcă o fiică rătăcită.
În ce privește ”fraternitatea sau moartea”, istoria terorii și crimelor comise în numele acestui ideal al Revoluției Franceze e deosebit de lungă. Fiindcă, în numele fraternității, trebuie ”uniți frații chiar și împotriva voinței lor, excluzându-i pe necredincioși, schismatici, naziști”.
Propoziția cheie a textului francez invocă debutul în numele evangheliei. De la ea s-a revendicat, la început, și Revoluția Franceză, de pildă, ”în 1791, un preot, reliefând că și discipolii lui Isus se considerau frați”. Pentru ”a sfârși în infern: frații s-au condamnat și expediat reciproc la ghilotină”.
Abia aici ar fi trebuit să înceapă analiza sa. Din păcate, articolul lui Bruckner din NZZ, versiunea prescurtată a unui referat ținut de el, recent, la «Tocqueville Conversations» s-a încheiat unde ar fi trebuit să-și pună întrebarea fundamentală. De ce eșuează în teroare și crimă în masă niște societăți creștine, crezându-se plecate în căutarea asumării unor valori evanghelice esențiale?