Avem, pe bună dreptate, oroare de putiniști și de antiamericanismul lor programatic. Așa cum avem oroare și de antiamericanismul altora. De pildă al islamiștilor. Inclusiv al celor iranieni.
Dar ce-ar fi dacă antiamericanismul e la el acasă și la Washington? Să nu uităm că stânga a demarat în SUA, prin 2010, o revoluție culturală maoistă, care n-a rămas fără efecte asupra establishmentului politic și militar de peste ocean. A generat, prin administrația Obama, niște efecte extrem de curioase și a dat câteva roade otrăvite: de pildă adumbrirea relațiilor americano-israeliene și americano-saudite, victoriile ISIS și ale regimului Assad, cu ajutorul Rusiei lui Putin, creșterea exponențială a puterii chineze și ridicarea pe scut a unui toxic acord nuclear cu Iranul.
Acum e la putere, la Washington, o administrație Obama 2.0. Și modul în care a păstorit preludiul războiului din Ucraina dă mult de gândit. Astfel, SUA s-au grăbit și au insistat apoi, în repetate rânduri, să dea lumină verde Rusiei în Ucraina și asigurări că America și NATO nu vor interveni.
Sigur. Au lansat și avertismente, au formulat nemulțumiri, au pronunțat și critici, și osândiri, au trecut chiar, sub presiunea sentimentului popular american în reacție la invazie, la sancțiuni. Dar una peste alta au făcut totul spre a semnaliza Rusiei că Vestul se va ține deoparte. Și-au cheltuit partea leului din energia lor politică în a se reține ”eroic”, în a frâna sau edulcora orice ripostă, în a evita să traseze linii roșii puterii agresoare și în a-și exercita datoria morală de a susține victima.
Acest război nu e deci doar despre crimele Rusiei și eroica rezistență a unei Ucraine surclasate în materie de soldați și arme, dar campioană în sfera curajului, a rezistenței, dragostei de libertate.
Acest război e și despre naivitate, prostie și ușurința cu care iubitorii de libertate sunt manipulați sau trădați. E despre cât de facil e să ne trezim driblați, intimidați, asmuțiți unii împotriva altora de marile puteri. Și e și despre straniile disonanțe cognitive ale unei administrații care, din două una: ori e nu doar lașă ci și proastă făcută grămadă, în ciuda pleiadei de absolvenți de Ivy League din conducerea superputerii și de la cârma serviciilor ei secrete, ori e pe mână cu Rusia și Iranul și deci și cu aliatul lor chinez, în torpilarea intereselor democrațiilor occidentale.
Altfel nu se explică de ce la multe săptămâni de când e clar că Ucraina rezistă cu brio ofensivei ruse, iar Putin a blufat, amenințând cu arsenalul său de distrugere în masă și cu al treilea război mondial, pe care America l-ar câștiga lesne în ciuda rachetelor hipersonice ale Kremlinului, administrația Biden refuză încă să le ofere ucrainenilor ajutorul necesar unei victorii.
Ucraina n-ar avea nevoie de cine știe ce asistență colosală, de organizat doar la un preț exorbitant. După cum reliefa fostul director pentru afaceri europene al serviciului secret american NSA, Alexander Vindman, Ucrainei i-ar trebui ”avioane, drone, rachete balistice capabile să-și protejeze poporul și să riposteze la sursă atacurilor ruse…” Ar mai trebui ca SUA ”să anunțe din capul locului crearea de coridoare umanitare și protejarea zonelor cu pricina, astfel încât America să nu se mai comporte ca și cum Ucraina i-ar aparține lui Putin”.
Născut la Kiev, Vindman știe bine despre ce vorbește. La urma urmei, a fost expert pentru operații politico-militare în spațiul eurasiatic și în special în Ucraina. Iar NSA obișnuia să fie un serviciu secret faimos pentru eficiența lui.
Evident, Ucraina nu-i aparține lui Putin nici măcar fără acest ajutor american. Or, tocmai în rezistența ei extraordinară a provocat surpriza majoră și marele șoc al acestei ev. Curajul și rezistența luptătorilor și poporului ucrainean au traumatizat deopotrivă regimul Putin și cancelariile occidentale. Nimeni nu se aștepta ca armata rusă să fie chiar atât de execrabilă pe cât s-a dovedit.
Se pune întrebarea dacă nu numai la Moscova, ci și la Washington, Berlin sau Paris se spera într-o rapidă victorie a lui Putin. Una care, cum sugerează Garry Kasparov, să le permită cancelariilor și economiilor occidentale să revină grabnic la rentabilele lor afaceri cu petrol și gaze din Rusia și cu averi de oligarhi, de dragul cărora și-au redus la minimum sancțiunile impuse Moscovei după repetatele ei rapturi teritoriale operate prin sfârtecarea Georgiei, iar apoi a Ucrainei, în 2014.
Târgurile ucrainene și cam nesuferita lor rezistență la războiul de agresiune al Rusiei și la crimele de război ale lui Putin le-au stricat profitabila socoteală de acasă și idila rentabilă cu tiranul.
Căci, după o scurtă perioadă de sancțiuni mai mult sau mai puțin serioase, mai mult sau mai puțin mimate, de vreme ce Moscova continuă să-și exporte gazele în Vest, iar băncile rusești n-au fost decuplate toate de la SWIFT, raporturile excelente cu Rusia ar fi putut fi reluate. Așa cum Moscova, dată afară din Consiliul Europei, după anexarea Crimeei, a fost reprimită fără să facă vreo concesie, oricât de vagă, după numai câțiva ani.
Pare că adevăratul flirt al Casei Albe, departe de a fi Israelul (sau UE, cum dau semne unii diplomați c-ar fi) este Iranul. Dorită la Washington, fierbinte, nu e victoria sau independența Ucrainei, sau pacea dintre Putin și Zelenski, ci înțelegerea JCPOA cu Teheranul, una probabil perdantă și pentru Vest, nu doar pentru statul evreu.
În fine, marele adversar al Statelor Unite de sub administrația Biden nu pare Rusia și cu atât mai puțin China comunistă. Pare a fi același care a fost și sub Obama: Israelul. Mai ales dacă mișcă în flanc și se opune acordului cu ayatolahii, nășit de ruși. Care sunt aliați cu Iranul și l-au ajutat în repetate rânduri, masiv, între altele salvându-le aliatul sirian. E vorba de dictatorul criminal în masă Assad, în a cărui țară, după cum amintește excelentul observator Lee Smith, în Tablet, au fost exterminați cu ajutorul Rusiei o jumătate de milion de sirieni. (Ce-i drept, nota mea, nu toți trebuie trecuți în contul Rusiei, Siriei și Iranului. Dar o bună parte, sigur).
Potrivit surselor din Congres ale bine informatului autor american, administrația Biden a reinventat jocul culpabilizării evreilor pentru orice nu funcționează. Departamentul de Stat presează statul evreu (dar nu India sau China) să condamne Moscova din răsputeri, să se ralieze sancțiunilor și să confiște banii oligarhilor evrei din Rusia, dar și să preia, simultan, postura de mediator între ruși și ucraineni, un rol complet contradictoriu, din care statul evreu nu are cum să iasă bine.
Cu atât mai mult cu cât israelienii au o înțelegere funcțională cu Moscova în privința atacării punctuale, cu impunitate, a convoaielor iraniene din Siria destinate Hezbollah, ce pun acut în pericol securitatea statului evreu. înțelegere care nu s-ar fi încheiat dacă America nu s-ar fi retras din regiune, unde le-au lăsat Rusiei și Iranului preeminența.
Concomitent, se pun în circulație, la Washington, varii zvonuri care plasează în defensivă sau într-o lumină negativă Israelul, acuzat pe nedrept, bunăoară, că ar fi exercitat presiuni asupra lui Zelenski să capituleze. Zvonuri dezmințite apoi, cu celeritate și persuasiv, de oamenii președintelui Zelenski, fără ca răul făcut imaginii statului evreu să fie remediabil.
Sigur, pentru de Gaulle era clar că ”statele n-au prieteni, doar interese”. Mai nou îmi pare însă că unele state, ca America, nu le mai au nici pe cele din urmă. Dacă le-ar avea, nu s-ar grăbi să ajute cele două state prietene, Israel și Ucraina care, deși nu sunt în NATO și apărate de Alianță, se zbat să supraviețuiască în regiuni și contexte dintre cele mai complexe și ostile și se arată și cele mai capabile să lupte pentru prezervarea lor și a valorilor lor democratice? Nu constituie ele piloni ai lumii libere, al cărei far au fost, până nu de mult, SUA?
Pentru administrația Biden, Ucraina nu pare a fi un stat prieten, ci o zonă de interes foarte redus. Israelul, un adversar pe calea încheierii mult adoratului acord nuclear cu Iranul. Or, liderii Americii par, inexplicabil, a le vitregi chiar în timp ce se afișează ca prietenii și aliații lor impecabili. Dar oare de ce se comportă elita americană ca și cum ar râvni irezistibil la distrugerea propriilor piloni? Poate pentru că se detestă și vrea să vadă superputerea prăbușindu-se, iar lumea liberă, alcătuită din state naționale, de drept și democratice ajunsă la coșul de gunoi al istoriei?