Prima și cea mai importantă menire a conducerii unei țări este să-i apere securitatea și integritatea teritorială. Acestui scop îi este subordonată politica externă a unei țări. Care, dacă vrea să preîntâmpine un atac asupra ei sau asupra aliaților ei, îl descurajează, trasând clare linii roșii spre a semnaliza când se va considera în război.
România însă își mușcă, tremurînd, coada, ca Leul din ”Vrăjitorul din oz”, în timp ce sora ei mai mică, Republica Moldova pare a fi pisoiul Tom stând smirnă la o aruncătură de băț de colții dulăului Spike și nici să respire nu prea mai are curaj, de când i-a văzut pe rușii lui Putin invadând Ucraina.
Întrebați ce ar face dacă, așa cum e probabil, Republica Moldova ar urma la cotropiri eventualei capitulări a Ucrainei, întru refacerea imperiului sovietic pe care-l vrea neapărat reîntregit Vladimir Putin, la București se dă din colț în colț. Dorothy, alias excelenta jurnalistă Sabina Fati i-a întrebat, pentru Deutsche Welle, pe demnitarii de la Cotroceni și de la ministerul român de externe, ce ar face oare România în cazul unui atac asupra Republicii Moldova. Nu s-a umflat președintele în piept la Chișinău pe lângă mărunțica Maia Sandu? N-a promis Klaus Iohannis zilele trecute cetățenilor Basarabiei că ”România este alături de Republica Moldova și de toți cetățenii săi, așa cum a fost mereu! Pe noi puteți să contați?”
Dar oare cum se poate conta, la o adică, pe România? Replica la sensibila întrebare? Tăcere mormântală. Muțenie jenată. Replici aburite, date pe după vișin, pe după cais. Bâiguieli. C-o fi și c-o păți. Că nu putem spune. Că, ”oficial, nu putem face mai mult decât pentru Ucraina”. Că avem și noi obligații consulare (adică i-am evacua pe moldovenii cu pașapoarte românești). Dacă, birocrați cum sunt, ar mai găsi timp, adaug eu, pățit și întristat.
Potrivit răspunsurilor primite de Sabina Fati ”Bucureștiul poare răspunde oricărei cereri de ajutor care vine din partea Chișinăului”. (Nota mea: numai să nu fie una militară. Adică singura decisivă, existențială, singura care contează cu adevărat. În acest caz Moldova și vorbitorii limbii române de dincolo de Prut nu se pot aștepta la niciun ajutor din partea noastră, a fraților de dincoace de râu.)
De ce? Pentru că, după cum i s-a spus jurnalistei, ”în ceea ce priveșlte partea militară, România nu poate face mai mult decât face față de Ucraina”. (Nota mea, pe înțelesul tuturor: Putin își poate permite să încalce orice vrea, când vrea.Noi, nimic. În numele ”rușilor” – care sunt, în fapt, ucraineni – și al ”Sfintei Rusii” – care e Ucraina sfârtecată și parțial ocupată de regimul de la Moscova – tiranul criminal poate scoate din uz orice reguli și norme ale dreptului internațional, ale ordinii mondiale, ale conviețuirii pașnice. Dar românii n-ar avea voie, chipurile nici să sară în ajutorul statului suveran ucrainean și nici în al celui frățesc, basarabean).
Pe după vișin, se mai afirmă la București că, totuși, România ar avea ”la îndemână o serie de alte instrumente pentru a asigura rezistența micii republici de dincolo de Prut. Cel mai indicat este „răspunsul colectiv””. Așa rage fiorosul leu bucureștean, dindărătul omului de tinichea, la dușman, la agresivul urs pus pe ucis, dar oprit în loc, din fericire, de eroicul luptător ucrainean.
La București, omul de paie vorbește mult. Foarte mult. Dar, culmea, nu zice, dincolo de bla bla, mai nimic. Nu spune că țara – sau țările – trebuie să înceapă să descurajeze vizbil orice tentativă a Rusiei de a mușca din cașcavalul moldovenesc. Ori că, dacă luptătorii lui Zelenski n-ar fi țintuit în loc tancurile unei armade ruse mult diminuate de curajul și tenacitatea rezistenței ucrainene, vasele de război și ocupanții ar fi fost poate de mult la gurile Dunării și dincoace de Nistru, dacă nu, cine știe, dincoace de Prut. Dar trebuie România să se dea belicoasă? Ori să provoace? Defel!
Dar nu cred deloc că e o provocare a te manifesta clar la antipodul lașității care a făcut ca România să cedeze cândva rușinos, fără luptă, Basarabia, Herța și Bucovina de Nord. Și nu e belicos cine afirmă că o astfel de poltronorie distrugând onoarea unei țări nu se va mai repeta vreodată.
Cred, dimpotrivă, că salvgardarea ființei naționale într-o vreme în care inamicii valorilor noastre, europene, au cotropit țara vecină pentru că le-a îmbrățișat și se pregătesc să ne înghită sora mai mai mică, apoi pe noi, pentru că și noi ne-am asumat aceleași valori, reclamă să ne manifestăm clar.
Cum? Astfel încât dușmanul să știe că ne-am regăsit inima, creierul și curaj să luptăm le nevoie și noi, ca frații ucraineni, până la ultimul glonț, pentru ființa și independența noastră națională.
Am înțelegere că Moldova Maiei Sandu pare să se fi prefăcut în motanul Tom gudurându-se parcă în fața cotețului dulăului Spike. În ochii proprii, Moldova se crede prea mică pentru colții unui inamic atât de mare, uitând că nici micuța Finlanda n-a fost ditai imperiul când a rezistat cu brio agresiunii ruse.
Iar dacă nu se simte în stare să-și înarmeze populația ca Ucraina și i se pare că ar fi prea mică, ar fi aparent rațională unificarea grabnică a Republicii Moldova, prin referendum, cu România.
Dar dacă în acest moment de cotitură geopolitică a globului tremură, vai, și România, în loc să se îmbărbăteze? Dacă nici priveliștea Rusiei înfrânte pe câmpul de luptă, după ce Kremlinul a comis poate cea mai gravă greșeală din istoria sa și marele imperiu se vede bătut, incredibil, de o mână de ucraineni prost înarmați: dacă nici toate acestea nu însuflețesc autoritățile române?
Incomprehensibilă îmi pare, în acest caz, densitatea, la București, la Cotroceni, la ministerul de externe, a inșilor de tinichea în mare nevoie de o inimă, a celor de paie, cu trebuință stringentă de creier și a leilor marcați de dorința fierbinte și de incapacitatea de-și da lașitatea pe curaj.
Unde o fi rămas educația patriotică a românilor? S-a evaporat, erodată de cleptocrație. S-a dus unde o elită politică ticălosă, care nici lustrația n-a putut-o face, darmite să edifice o justiție independentă ori să salvagardeze democrația, a trimis libertatea politică . După acțiunea de strâmbare dragniotă a codurilor penale, a desființat-o recent adoptarea proiectului pesedist inițiat de faimoasa Laura Vicol. ”Avocata interlopilor” cum i s-a spus, a impus recent, cu majoritatea parlamentară, scoaterea în afara legii a ”urii” pe motive de ”apartenență politic”, astfel încât cine mai înjură cleptocrația pesedistă riscă, precum în Rusia lui Putin orice ins acuzat de lezmajestate, ani grei de pușcarie. Pentru ce ar mai lupta, deci, românii, care încă nu au emigrat? Pentru PSD?
La ce pot spera, prin urmare, oamenii plaiurilor românești, riscând închisoarea ca sub comuniști, aproape, sau ca în Rusia kaghebistului Putin, pentru delict de opinie?
Cetățenii unei țări ai cărei dregători le fură libertatea, pe plan intern, iar pe cel extern ridică dictonul ”capul plecat sabia nu-l taie” la rang de rațiune de stat n-au a se aștepta pentru viitorul lor și al neamului, decât la forme variabile de sclavie. Dacă e ceva de învățat în România și Moldova de la cele ce se petrec în Ucraina, este că nu doar NATO și UE, ci mai ales demnitatea și curajul și libertatea și democrația și solidaritatea națională și lupta și onoarea ajută cu adevărat.