Au fost ceasurile date sincron înainte? Degeaba. În privința războiului din Ucraina merg anapoda unele în raport cu altele. La Berlin, orologiile și pendulele se târăsc net mai încet spre eliberarea lentă, prea lentă a Germaniei de sub tutela energetică a Moscovei, decât ceasurile apărătorilor Ucrainei și ale agresorilor Rusiei, ale căror limbi aleargă într-un suflet spre noi fapte de arme și spre noi nenorociri.
Foarte grăbit e și ceasul unuia din consilierii lui Zelenski. Olexi Arestovici e un tip extrem de bine informat. Omul a prevăzut încă de acum trei ani acest catastrofal război. Iar acum îi prezice finalul într-un răstimp de cel mult două luni, până la epuizarea resurselor militare ruse, în conflictul a cărui rundă inițială, trupele invadatoare au pierdut-o de fapt din primele zile ale ciocnirilor, când și-au ratat jalnic Blitzkriegul.
“La începutul lunii mai, nu mai târziu de luna mai vom avea un acord de pace“, a spus Arestovici, reluat de Reuters. Potrivit lui, ne-am afla acum la o răscruce, dar războiul ar mai putea să fie oprit prin negocieri, a mai afirmat el, referindu-se la tratative în care nu e implicat.
Or, nu întâmplător cele două părți n-au putut face progrese cât de cât semnificative în patru runde de negocieri mai mult sau mai puțin futile. Baronul războiului, Putin, nu vrea, nu poate, se teme de orice înțelegere. Va muri mai degrabă de gât cu acest război infect, care are toate datele să rămână în istorie ca o încercare de repetare a tentativei lui Hitler de a schimba cu forța granițele imperiilor europene, decât să renunțe la Kiev, acest ”cel mai rusesc dintre orașele Rusiei”, cum delirează tiranul de la Kremlin.
Pentru că a-l pierde, ori a fi victima unui narativ care să-l înfățișeze cu succes pe el, Putin, ca un dictator biruit de Zelenski, de trupele ucrainene și de valorile și armele democrațiilor occidentale, înseamnă a risca acut debarcarea de mâna propriilor generali și agenți.
Și ar însemna și falimentul credinței, ideologiei, identității și contravalorilor sale. Iată de ce Putin se va sinucide mai degrabă, eventual ca Hitler în buncăr, în aprilie 1945, decât să accepte rușinea și riscul capitulării. Una firească după primele luni de război cu un inamic ucrainean net mai puțin numeros, net mai prost înarmat, net mai puțin înfricoșător decât oștirile și arsenalele pline de arme de distrugere în masă și de rachete hipersonice ale asasinului președinte al Rusiei.
Din acest motiv nu sunt de așteptat nici un fel de decizii eminamente raționale din partea acestui prinț întunecat al războiului. La fel de improbabile sunt rezolvările negociate, ori un război scurt, de vreme ce trupele invadatoare sunt apărate de refuzul occidentalilor de a livra arme ofensive forțelor lui Zelenski și de a proteja cu propriul lor scut nuclear și antirachetă Ucraina.
Putin are deci timp berechet. Înainte de a se vedea nevoit să pună capăt conflictului din lipsă de resurse militare e posibil, chiar probabil, să încerce să-l câștige prin mercenari. Din Rusia, Belarus și Siria există informații care demonstrează și materializarea acestor tentative și dificultatea transpunerii lor. Abia dacă și aceste eforturi vor eșua, e posibil ca Putin să ridice ștacheta amenințărilor cu arme de distrugere în masă.
Miza principală? Kiev. Și extragerea de capital militar și politic din aversiunea lumii civilizate față de un război judecat de mulți, eronat, ca nefiind al lor, chiar dacă osândirea agresiunii ruse, pentru care nu există scuze admisibile nici dacă se acceptă agitpropul moscovit cu imaginara ”încercurire”, e aproape unanimă. Dar una e să înțelegi imoralitatea deciziilor belicoase ale Rusiei, alta să te hotărăști că ele, punând în joc însăși existența omenirii, trebuie confruntate cu fermitate maximă. Net mai ușor de adoptat e linia mioapă, iresponsabilă și lașă, a minimei rezistențe.
De ce s-au plasat pe această linie dregătorii occidentali? Pentru că sunt politicieni în genere politicianiști. Prinși cu izmenele pe vine de punerea lor la încercare de către Moscova, ei îl urăsc din rărunchi pe dictatorul care le-a scos la vedere inadecvarea și slăbiciunile. Dar ei, prea departe de un Churchill, nu se pot recunoaște absolut deloc nici în Zelenski, un președinte care, din unghiul lor, prea și-a luat în serios menirea de a fi slujitorul curajos al intereselor poporului său, indiferent de prețul acestei slujiri, indiferent dacă acest preț implică sacrificarea propriei vieți sau jertfirea lui și a familiei sale.
Nu știu, în Vest, șefi de stat și de guvern care, aflați într-o situație similară, să nu fi fost extrem de ispitiți să-l imite pe președintele afgan Ghani. Liderul de la Kabul a fugit în străinătate, ca să-și salveze viața amenințată de talibani, trădând interesele vitale ale țării pe care o conducea.
Americanii i-au oferit această ”șansă” și lui Zelenski. Președintele ucrainean le-a replicat că, rămânând la Kiev, are nevoie de muniție, nu de evacuare. Ce lider apusean îl va mai putea ierta vreodată pentru această vitejie? Pentru că Zelenski n-a afișat-o prezumțios? Pentru că liderul de la Kiev e simplu, natural și credibil în ochii unei lumi dezabuzate de politicianismul unor elite trufașe, a căror găunoșenie a sfârșit prin a-l năuci, prosti și împinge la greșeli și pe tiranul totalitar, determinându-l să creadă că Occidentul va pune și de această dată botul, că va ceda iar provocărilor sale obraznice?
Pentru că nu-l iartă, nici nu sunt înclinați să-l ajute mai mult decât minimal. Nu e singura inadecvare internațională. Nu puține state – în speță 35 – au crezut că își mai pot permite să refuze condamnarea unei agresiuni rusești care încalcă absolut toate normele dreptului internațional, ale ordinii mondiale, ale principiilor elementare ale conviețuirii. Spre deosebire de liderii acestora, cei occidentali, oricât ar fi de poltroni, știu că, dacă acceptă dreptul dezlănțuit al forței în locul încătușării crimei prin puterea dreptului își dau foc la valiză, pentru că, mai devreme sau mai târziu, electoratele lor nu-i vor mai înțelege.
Dar ceasul lor a rămas mult în urmă. În loc să traseze linii roșii clare pentru cazul în care Putin se va simți ispitit să recurgă la arme de distrugere în masă, ca să-l oprească, de vreme ce dictatorul nu vrea să se sinucidă, șefii de stat și de guvern apuseni se ascund în continuare după deget, de frica unei escalade. Și pentru că nu-l iubesc defel pe temerarul care le cere arme.
Or, o atare escaladă nu va veni în niciun caz din pricina ”provocărilor” apusene, ori a livrărilor lor de arme, ci doar în funcție de calculele liderului rus cu privire la șansele lui de a extrage un câștig din ea.
Cu cât sunt liderii apuseni mai dornici s-o evite, cu atât îl vor stimula mai mult să creadă că ar fi profitabilă. E bine că Olaf Scholz a susținut declarația președintelui american Biden, care a declarat că Putin nu mai poate rămâne la putere. La fel, că Germania vrea să importe scutul israelian antirachetă. Până și Germania începe să se adecveze, fie și încet, provocărilor momentului.
Dar e cazul să se grăbească. E momentul sincronizării timpului apusean cu ceasul lui Zelenski. Abia o atare concordonță ar mai avea o șansă mică de a-i convinge pe ruși că au pierdut contactul cu prezentul și cu realitatea lui. Până la sincronizare, acest război acum asimetric nu va avea decât perdanți.