Ne bucurăm de câteva decenii că trăim în ”societatea informațională”. Halal informațională.
Dacă invazia în Ucraina a demonstrat ceva dincolo de pregătirea și calitatea absolut execrabilă a ostașilor Kremlinului, a probat cât de ușor ne lăsăm fraieriți, cât de lesne fugim de realitate în societatea informațională, cât de amplu e evazionismul nostru, cât de temeinică e automințirea și cum autoamăgirea a atins culmi nebănuite nu doar în imperiul propagandei lui Putin.
Că se găsesc în cel din urmă zeci de mii care să-l celebreze pe un imens stadion pe dictator și războiul lui de agresiune infam și scelerat, cu tot cu munții de cadavre în care a transformat mii de civili complet nevinovați, nu e uimitor. La rigoare, sunt inșii luați cu arcanul și duși pe stadion pe model comunist, sub amenințarea repercusiunilor profesionale ale unei eventuale absențe.
Pe urmă sunt derutații. Cei care habar nu au pe ce lume sunt și cred, văzând falsul entuziasm din jur, că ar greși, că ar fi odioși, dacă nu s-ar ralia la zelul ucigaș, la fanatismul imbecil al celor din jur.
Li se adaugă prostiții. Nu degeaba e Maskirovka o tradiție rusească. Nu degeaba singura armă strategică funcționând de minune la ruși e dezinformarea, propaganda, războinicii hibrizi. Și nostalgicii. Right or wrong, my country! Sau dacă nu e țara mea poate e țara care i-a salvat pe ai mei. De pildă, în cel de-al Doilea Război Mondial. Că Putin dă semne să îl repete acum pe Hitler, fie nu le dă prin cap, fie se agață de orice pai ca să raționalizeze, să se mintă, să refuleze.
Apoi, există și printre ruși drojdia care mutilează și fața societății românești, cea trecută prin cuzism, legionarism, antonescianism și național-comunism. E pegra gospodinelor bătând din palme la vederea minerilor violatori și ucigași de pe bulevardele mineriadei bucureștene din 13/15 iunie 90. Fața slută a acestui tip de colectivism imprimă unora din straturile acestor popoare chipul lor filetist, fascist, al ultranaționalismului îmbăiat în fundamentalism infect.
Semnul inconfundabil al slăbiciunii unei dictaturi
Ce e acest ultranaționalism? Amintește de confuzia dintre vigurosul om de caracter, dotat cu voință, tărie, și putere și omul de nimic care maschează lipsa lor prin violență și crimă. Când ia amploare, ultranaționalismul devine fie indiciul țării extrem de rău conduse, mințite și devalizate de mult timp, în care a se face dreptate a devenit o utopie, fie a uneia prea anemice, prea puțin capabile de redresare în fața unor amenințări care par să-i depășească puterile.
Nu altfel e Rusia lui Putin. Șirurile nesfârșite de blindate, elicoptere, avioane și rachete hipersonice, ori arsenalul ei chimic și nuclear nu pot ascunde slăbiciunea indiscutabilă a unui regim al cărui dictator are, în trufia lui, ambiția de a sta la masă și a se lua în piept cu superputerea, dar a cărui țară, ehei, nu e-n stare să se măsoare nici cu produsul intern brut al unei puteri de rangul trei.
Adevărul gol goluț, cu grijă ascuns de agitpropul rusesc despre damblagirea regimului Putin îl denotă alte cifre. Sunt zecile de mii de ruși care au ieșit curajoși în stradă peste tot în Federație, în semn de protest față de un război criminal, terorist și revanșard pe care nu l-au vrut, știind că vor fi arestați în masă și se vor confrunta cu perspectiva unor pedepsese draconice cu închisoarea sau cu lagărele de pedeapsă și de reeducare rămase în picioare din vechiul Gulag stalinist.
Alte indicii clare sunt sutele de mii de ruși care și-au luat lumea în cap. Sunt prizonierii de război capturați de ucraineni care nu vor pentru nimic în lume să fie repatriați. Sunt militarii ruși execrabil pregătiți, trimiși la moarte sigură de un regim ticălos. Sunt victimele regimului Putin, asasinate în Occident, unde ceruseră azil politic. Sunt oamenii care se regăsesc izolați de propriile familii mai credule, fericite să pună botul la minciuna oficială, cea care a reluat, împodobit, diversificat și îmbogățit toate temele veacurilor de propagandă antioccidentală, clericală, sau comunistă.
Când oamenii nu mai au nimic și, dependenți de stat, s-au dezvățat sau n-au învățat vreodată să stea drepți, le rămâne basmul imbecil dar depănat frumos al propagandei. Prea puțini au darea de mână să fie liberi. Prea puțini pricep ce vrea dictatorul de fapt. Prea puțini realizează că și el e în delir. Că ideologia dughinistă, nazisto-bolșevic-ortodoxistă din care s-a hrănit ani la rând l-a intoxicat lent, ani de zile, în turnul său de fildeș pe capo di tutti capi până ce a început să confunde realitatea cu visul său dement în care se făcea, vai că, ucrainenii nu erau ce sunt, ci ruși. Că-și doreau nu libertatea și democrația, ci FSB, Lubianka, pe Putler și imperiul sau țaristo-sovietic.
Și nici n-au cum să priceapă, în atmosfera de teroare și cenzura care i-a năpădit, că ucrainenii își iubesc președintele și independența, că sunt gata să moară și pentru el și pentru țara lor, că l-ar plebiscita pe Zelenski în ciuda sacrificiilor uriașe pe care le presupune pentru ei toți acest război.
Deruta occidentală
Dar ce-i prostește, ce îi buimăcește, ce-i smintește oare pe occidentali? De ce s-a lăsat dusă de nas Angela Merkel? De ce, după ce-a înțeles, lovit cu leuca de împrejurări, cât de grav a greșit predecesoarea sa față de ucraineni, după ce-a promis schimbarea de paradigmă a politicii germane își permite actualul cancelar Scholz, să hamletizeze, să ezite, să temporizeze cu armele pe care le-a reținut prea mult, ca să nu-l supere pe agresor, deși știe că armele sale ar putea salva copii? De ce crede guvernul că germanii n-ar fi dispuși să-și asume sacrificiile implicate de importul imediat de gaze rusești, spre a opri un criminal în masă?
De ce nu înțeleg americani experimentați ca Biden valoarea disuasiunii, a descurajării, cheie de boltă a oricărei politici de securitate demne de acest nume? De ce s-au complăcut ani și decenii la rînd elitele politice și economice occidentale să facă afaceri cu un ins despre care știau că-i asasin?
Și ce i-a zăpăcit oare pe israelieni, de au nevoie de un evreu care se întâmplă să fie șeful de stat al Ucrainei, să le aducă aminte de Golda Meir și de propria lor experiență cu tirani și teroriști și criminali în masă, genocidari? ”Vrem să trăim, dar vecinii noștri vor ne vadă morți” exclamase la un moment dat, agasată că n-are loc de un compromis, Golda Meir, evreica născută la Kiev și aflată în fruntea democrației israeliene în zilele în care statele arabe vecine au încercat să-i distrugă statul și să-i lichideze pe israeliți nu puțin temeinic decât și-au dorit, la vremea lor, un Haman sau Hitler.
Rătăcirea morală
Sigur, nici israelienii nu pot face abstracție de ceea ce se numește ”rațiunea de stat”. Prezența Rusiei în Siria și complicata ecuație genocidară, iraniană, pentru a cărei rezolvare nimeni nu se poate baza pe actuala administrație americană, pune probleme existențiale Israelului.
Dar când regele Saul s-a văzut trimis la război împotriva genocidarului popor Amalec, i-a avertizat pe cheniți să se despartă de amaleciți. ”Şi a zis cheniţilor: „Duceţi-vă, plecaţi şi ieşiţi din mijlocul lui Amalec, ca să nu vă prăpădesc împreună cu el, căci voi v-aţi purtat cu bunăvoinţă faţă de copiii lui Israel când s-au suit din Egipt. Şi cheniţii au plecat din mijlocul lui Amalec.” (1. Sam, 15)
Da, Ucraina a votat adesea altfel decât ar fi trebuit când statul evreu era condamnat pe nedrept la Națiunile Unite. Da, Israelul a acordat Ucrainei după izbucnirea actualului război mult ajutor umanitar. Da, au fost mulți criminali antisemiți complici ai naziștilor, între ucraineni. Dar și mii de drepți între popoare, care, în Holocaust, au salvat un număr impresionant de evrei. Și nu, n-a fost ok ca Zelenski să compare Holocaustul cu ceea ce i se întâmplă Ucrainei acum. Putin nu e încă, acum, Hitler cel din 1945. Dar ar putea fi? Și-a anunțat, voalat intențiile genocidare? Ba bine că nu!
E deci alăturea cu drumul Yuval Steinitz, deputatul blocului Likud, când afirmă că în Ucraina ar avea loc ”un război clasic”. Numai clasic nu e. Trebuie despărțite apele? Desigur. Dar când sunt în pericol oameni, nu trebuie decât salvați. Și nu condamnați liderul lor care cere, disperat, ajutor. Și care în fața noii ”soluții finale”, preconizate, după toate semnalele decodificabile rațional, lansate de inamicii Ucrainei de la Moscova, afirmă just, că ”indiferența ucide”, parafrazându-l pe Elie Wiesel. Care știa că ”opusul dragostei nu este ura, ci indiferența”.
Dacă omenirea n-a uitat esențialul învățat din iudaism, această învățătură ține de sanctitatea vieții omului. A fiecărui om, adult sau copil, tânăr sau bătrân. Cum să i se refuze un scut antiaerian unui popor ai cărui copii sunt ținta rachetelor unui dușman ce comite crime de război? Și dacă nu-l oferă unei națiuni ce-și vede puse în pericol nu doar țara, ci și ființa națională, cum se va justifica în fața istoriei un popor trecut prin multe încercări de lichidare a statului și a ființei sale naționale?
Ascultă, Israele: ce le vei spune generațiilor viitoare? Cum vei reclama altora comportamentul etic, responsabil, al unor moașe ca Șifra și Pua, din cartea a doua a Bibliei, dacă ai uitat la ceas de mare cumpănă vorba despre esența Torei a marelui Hillel, maestrul iubirii de aproape, care ne cerea, simplu, dându-ne în mână, pe veci, o prețioasă busolă: ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face?”
În vremuri de pace credem că ne putem permite să ne mințim ușor. În ”Actorul și sălbaticii”, pelicula despre nazism, stalinism și C-tin Tănase a genialului Manole Marcus, o tânără – versiunea românească a lui My Fair Lady -cântă sfâșietor: ”habar n-ai tu, cum te alint în gândul meu/și cum mă mint, mă mint mereu/că mă iubeşti şi tu…/de dragul tău în visuri cum mă pierd/cum te dezmierd,/habar n-ai tu// În viaţa ta…/vei intâlni iubiri de-o zi/și dezmierdări şi bucurii,/de toate poti găsi,/dar dragoste curată ca a mea,/ Nu vei găsi în viaţa ta/când eu cu gândurile mele/covor de visuri îţi urzesc/tu calci nepăsator pe ele/și-n loc să plâng, eu îţi zâmbesc/”.
Oricât de lesne ne-am amăgi e clar că, în fața lui Putin, nu se poate călca nepăsător pe covorul gândurilor de libertate ucrainene. În fața tiranului, doar apărare colectivă poate fi, nu și echidistanță. Cum nu e suportabilă neutralitatea, când e de tranșat între autoapărare și terorism.