Există vreo incompatibilitate între originea, limba, sau cetățenia românească și un mare succes internațional? Maia Sandu și David Popovici dovedesc că nu. Cu Iohannis e mai greu.
Vorbitorii limbii române pot fi campioni mondiali sau străluciți absolvenți de Harvard și președinți de țară extraordinari. Care chiar își integrează țara în UE. Succesul Maiei Sandu de la Consiliul European, care s-a întrunit la Bruxelles hotărît să ofere statutul de candidate la aderarea la UE Moldovei și Ucrainei este, indiscutabil, monumental. Chiar dacă aderarea e undeva, departe, într-un viitor incert.
România lui Iohannis e de mult în UE. România are un Parlament (Casa Poporului), o constituție și un CCR. Dar în democrație n-a ajuns. Nici reformele promise n-au fost transpuse. Iar aparentul său succes, repurtat prin vizita la Kiev alături de granzii celor trei puteri vesteuropene, această izbândă e, în mare măsură, o mistificare. Scholz și Macron l-au luat cu ei în primul rând ca să poată pretinde că Europa franco-germană ar fi intactă și ar cuprinde și estul Europei, cel desprins după inadecvăerile franco-germane la războiul ruso-ucrainean, de Paris și de Berlin, care se orientează mai nou, spre Londra.
Se întreba un preopinent cum de e posibil ca Iohannis să tolereze să nu mai fie susținut de mai nimeni din lumea bună. Lume, care l-a votat ca să se opună pesedismului etern și a constatat cu stupoare crescândă, că președintele golfist KlaUSL n-a făcut și nu face decât politică pesedistă.
Sau, ca să-i evocăm epoca în care mima liberalismul, peee-seee-distă. Într-adevăr, nenumărați români, azi rău dezabuzați, s-au îmbulzit să-l aleagă de două ori. Mai întâi ca să-l împiedice pe liderul PSD Ponta. Apoi, ca să ajute țara să evita catastrofa unui regim pesedist Dragnea-Dăncilă, sau Dăncilă-și-oricine-ar-mai-fi-vrut-ea-pentru-că-putea.
Or, ștampilele lor n-au ajutat decât “partidului” Grivco să ajungă și să se eternizeze la putere într-un stat cleptocrat, securist până în vârful unghiilor plagiatorilor cu studii la Academia de Poliție, la Universitatea Națională de Apărare și la alte bombe…pardon, fabrici de diplome. Ce s-a întâmplat? Să i-o spunem prezidentului verde în față, pe limba sa maternă. Etikettenschwindel (etichetare falsă). Omul a mimat ceva ce nu era. A lipit de paltonul său numai bun de aruncat pe mașini, o etichetă falsă. Au greșit oamenii că l-au votat pe Iohannis? Nu știau ce-i poate lui KlaUSL pielea, lemnul de dulap, clorofila de ficus, bețele de schior și crosa de golfist?
A cui e vina
Ba bine că nu. Dar nu știau chiar tot. Nici ei nici ziariștii. De pildă, că e mare amator de golf. În rest îl cam știau. Vina lor nu e că l-au ștampilat în 2014. Și, mai ales, în 2019.
Vina pentru care e pedepsită România prin electoratul ei este că țara nu are, cel puțin în patrie, suficienți cetățeni în stare să aibă grijă, la 10, la 20, sau acum, la aproape 33 de ani de la revoluție, să aibă alți candidați mai breji, la președinția României. Și în alte funcții politice. Iată de ce țara n-are decât în fundul clasei un simulacru de meritocrație, iar în față o sinistră cleptocrație. De ce?
Pentru că nici intelighenția românească nu pune cine știe ce preț pe claritate morală și principialitate. Pentru că rinocerizarea unei părți din ea, în anii 30, persistă și în postcomunism, așa cum s-a prelungit și în comunism.
Motive serioase de fatalism
Are cine să-și asume educarea plebei? ”Mi-am pierdut speranța! Gata, s-a terminat! Nu mai am nicio speranță. Ce-am votat eu nu mai există”, spunea recent minunatul Victor Rebengiuc.
Nu-i împărtășesc fatalismul nu pentru că nu aș fi tentat ci pentru că mă lupt din greu cu mine însumi și cu doctrina unei implacabile forțe care insistă să pună țara la pământ. Mă întreb: de ce?
De ce suntem mulți ispiți să vorbim cu Dante la intrarea în România: ”lasciate ogni speranza, o voi ch’entrate”. Lăsați orice speranță, o voi care intrați în țară! Pentru că prea puțini apreciază, cât sunt în viață, autori și gânditori extraordinari, ca Ion D. Sîrbu, ca Ioan Petru Culianu, ca Mihail Sebastian.
Ori o istorie necontrafăcută. Pentru că vechile metehne și sindromul caprei vecinului se perpetuează.
Pentru că de oină și de mari înotători s-a uitat, dar furtul pe rupte a rămas un soi de sport național.
Pentru că elita în frunte cu Școala și Biserica dă de ani și decenii rateuri în reeducarea unui popor grav maltratat nu doar de sovietici, de hitleriști, de tirani, dictaturi, comuniști și securiști, ci de antimeritocrații proprii, de la butoane.
Pentru că aceștia torpilează sistematic modernizarea țării, știind că nu au cum să se mențină la putere dacă nu subminează tot, de la infrastructura la suprastructura ei. Iată de ce România e, cumva, sub un soi de auto-ocupație.
E colonizată de cleptocrați și antimeritocrați a căror metodă e cea aplicată recent de șeful SRI Hellvig, în replică la învinuirile de bun simț adresate serviciului său secret și nonsecurismului de la Cotroceni pentru ”draftul” de legi ale securității naționale. E vorba, nota bene, de propuneri de legi elaborate la sfaturile serviciilor secrete de către Cotroceni. Ele urmau, după cum văd lucrurile împreună cu alți observatori, să transforme țara, cu voie de la președinție, într-un stat poate chiar mai polițienesc decât cel național-securist al Ceaușeștilor, să le confere o practică impunitate polițiștilor politici, iar stăpânului lor, președintele, să-i acorde autoritate plenipotențiară.
Și puteri de dictator. Doar mâna de jurnaliști liberi de la G4Media și cel care i-a informat au împiedicat această fatală reșiută a democrației defecte în tiranie securistă pură și dură. În replică, șeful SRI a avut neobrăzarea fără egal de a vorbi nu la obiect, ci despre ”securism”, ”paranoia” și ”virușii securității”.
Securism pentru eternitate
Ca și cum ar fi nu slujitorul națiunii acuzate generic de ”securism” și la conducerea unui serviciu secret construit pe bazele securității, ci psihiatru, sociolog, vraci, șaman și preot exorcizator al societății, Hellvig și-a permis să tragă presa alertată și poporul de urechi: ”Paranoia, teoriile conspirației, judecata prin asociere, crearea unor temeri false, suspiciunea generalizată care pornește de la premiza vinovăției, manipularea – sunt componentele lui de bază. Securismul e azi bine reprezentat în prea multe medii ale societății noastre”, a spus el textual, în loc să-și dea urgent demisia.
Pentru că nu dă semne să priceapă că securismul și totalitarismul, ca în Rusia fascistă a kaghebistului Putin, se poate oricând reîntoarce la putere și în România.
Chiar presupunând că nu i-ar lipsi bunăvoința, Hellvig a dovedit prin acest discurs că nu e mai breaz decât restul elitei antimeritocratice crescute în România comnunistă și postcomunistă și că, dacă nu e răuvoitor, e total și iremediabil incompetent. În condițiile actuale, marcate de instabilitate și de uriașul pericol de la răsărit, Hellvig chiar n-are ce căuta în fruntea serviciului pe care-l conduce.
Căci nici el, nici serviciul său și nici președintele, ori bună parte din clasa politică organizată în partidul unic USL nu pot fi, deocamdată, parte a soluței, de vreme ce sunt, dimpotrivă, chiar esența problemei alcătuite din brutala auto-colonizare și o auto-ocupație, fără nicio grație, a bietei Românii.
Până ce țara nu se va putea elibera, tot de etichete false parte va avea.