Note despre noutățile lui 7 octombrie 2023 (II)

Să ne înțelegem. E orb cine crede, în Europa sau SUA, că ar fi doar despre evrei. Sau doar despre statul național israelian, urât paroxistic de globaliști, cot la cot cu naziștii și național-comuniștii. Sau cu legionarii. E și despre atei, creștini, musulmani. E despre toată lumea.

Mai putem vedea clar despre ce e vorba? E și despre o puștoaică superbă

N-are decât 22 de ani. O cheamă Libi și îi place să danseze. Cui nu-i place, la vârsta ei? Întâmplător, fratele ei geamăn are altă treabă și nu e la petrecere. Nici sora ei mai mică. Nici părinții ei, o mamă care i-ar putea fi soră.

Așa că nu sunt cu ea când se trezește, în acea dimineață, în bombardament de rachete din Gaza și o invazie a teroriștilor islamiști care au luat cu asalt, în zorii acelei dimineți de weekend și de sărbătoare evreiască, nu doar dormitoarele oamenilor din chibuțurile din apropierea graniței, ci și tabăra tinerilor veniți să cânte și să danseze la festivalul muzical Nova. E dimineața lui 7 octombrie 2023.

Festivalul se preface într-o sărbătoare a barbariei. Debutează un recital al ororilor. Libi Cohen-Meguri e împușcată de jihadiști în burtă și în braț. Pierde sânge. Înțelege că nu va primi ajutor. Înțelege că nu va supraviețui. Își cheamă la telefon părinții din automobilul în care, împușcată de teroriști, încercase să fugă. Le explică, liniștită, situația. Libi nu și-a pierdut mințile. Rațiunea n-a părăsit-o.

Nici empatia. Omenia și dragostea continuă să-i umple ființa. Mama ei, panicată, țipă. ”Voi muri”, spune Libi calmă. ”Nu vreau decât să mă ascultați”. Yariv, ești cel mai bun tată pe care aș fi putut să mi-l doresc…Nu mai țipa, mamă. Ești cea mai bună mamă pe care aș fi putut s-o am. Să le fii o mamă bună lui Tomer și Mayei.” Îi cere să-i cheme la telefon pe fratele ei geamăn și pe sora ei. Tomer: ”ce norocoși am fost să trăim în această viață împreună. Iubita mea Maya, nu uita niciodată că ești comoara vieții mele”.  

Părinții o sfătuiesc să se arunce la pământ și să se prefacă moartă. Cu ultimele puteri Libi s-a întins în marginea drumului. Teroriștii se apropie, urlând frenetic comenzi în arabă în timp ce trag, bezmetici, în dreapta și în stânga. Mama îi aude, la telefon. ”Mamă, vin să mă împuște din nou”, șoptește ea stins, în aparat. Mama aude zbieretele ucigașilor. Și o rafală de automat.

Legătura s-a dus. Curajoasa Libi s-a stins. A devenit o martoră și o martiră.  

Cum i-a fost curmată viața tinerei femei de 22 de ani, așa se scurge, mai rapid decât am crezut că e posibil, viața din venele civilizației noastre occidentale. O exsanguinează boala urii de sine, a urii pe libertate, pe identitatea noastră, pe istoria popoarelor care au dat lumii democrația modernă și pe originea ei evreiască, ură manifestată în reacția dementă la barbaria genocidului jihadist antievreiesc. Ce mai ucide civilizația? Dragostea pentru cei care vin s-o omoare.

Acesta este, filosofic, teologic, politic și istoric vorbind, antisemitismul care ne-a covârșit, ne intoxică, ne varsă sângele rămas în vene. E o ură pe originea noastră divină, pe sistemul biblic, etic, de norme, pe libertatea (individuală) pe care ne-a adus-o protestantismul britanic prin revoluția engleză, pe familii, pe națiunile noastre și pe istoria lor, pe lumea bazată pe reguli, creată și păzită de veacuri, dar tot mai precar și tot mai rău, de anglo-americani.

Și azi?

Plin de antisemiți islamiști și progresiști, extremiștii de stânga britanici din Partidul Verzilor au hotărât recent să dea afară din partid evrei, dacă se roagă în sinagogi ”sioniste”. E primul partid mainstream al Regatului Unit care hotărăște democratic să fie antisemit. Ca naziștii. Iar la Berlin, social-democrații și verzii pun de-o alianță cu comuniștii islamizați și antisemiți, recurgând, ca frunză de smochin pentru rasismul anti-evreiesc din Die Linke, la o ”înțelegere” privind reguli referitoare la antisemitism! Iată fața revoluției antisemite globale: First we take Manhattan, then we take Berlin. Auziți, auziți!

Cum s-a ajuns aici?

Îndoctrinările mai multor generații de studenți britanici și americani, de către Frăția Musulmană infiltrată în școlile de elită anglo-americane, gata anemiate de marxism, au determinat protipendada culturală și politică apuseană să accepte să se considere ”rea”. Și ca atare să recicleze nu doar anticapitalismul marxist, ci, la pachet, dată fiind imigrația islamică, stimulată de elitele produse de aceste școli, și anti-iudaismul musulman tradițional, precum și versiunea lui sovietică, antisionistă, moștenitoare a antisemitismului nazist.

Cuplat la antisemitismul din straturile culturale profunde ale societăților creștine, acest anti-iudaism postmodern, convertit palestinianist, s-a dovedit piesa centrală, cea mai eficientă, în mecanismul deconstrucției Vestului. Occidentul s-a trezit bombardat de un sistem de Katiușe.

Sunt lansatoare multiple de rachete, care trag în Vest simultan, deconstruindu-l dinspre radicalismul feminist, dinspre cel ecologist, anticolonialist și pseudo-anti-rasist al politicilor identitare (neo-naziste, nu doar neo-marxiste) ale extremei stângi.

Iată originea normalizatei mizerii antisemite, antiamericane și antidemocratice în care ne zbatem. Nu în Orientul Apropiat, ci în casele noastre europene. în Europa și America.

Și cum se manifestă acest antisemitism?

Așa cum îi e natura cameleonică și versatilă. Cum îi e virusul care întunecă mințile antisemite.

Răspunsul scurt, dar corect la această întrebare grea, pe care l-am reluat în multe din articolele mele, a fost formulat de Vasili Grossman, în ”Viață și Destin”.

Autorul capodoperei ”Viață și Destin” – și nu folosesc frecvent acest termen – a suferit oribil din pricina ambelor sisteme totalitare care au însângerat veacul trecut. Ambele antisemite. În Viață și Destin, Grossman scrie: “antisemitismul e mereu un mijloc, mai degrabă decât un scop. E o măsură a contradicțiilor încă nerezolvate. E o oglindă a eșecurilor indivizilor, structurilor sociale și sistemelor statale”.

Și apoi urmează cheia frazei sale: ”spune-mi de ce-i acuzi pe evrei și am să-ți spun ce vină te apasă”.

Această frază schimbă din temelii înțelegerea manifestărilor urii pe evrei. Nu a idiosincraziei iscate de evrei antipatizați din motive personale. Așa cum pot fi desteați să zicem rușii, italienii, spaniolii.

Ci a ostilității revoluționare, și totodată profunde, xenofob-rasist-religioase, filosofice și, totodată, genocidare, fitil al masacrului de la 7 octombrie 2023 și al exploziei de solidaritate cu făptașii, explozie care a aruncat în aer omenia partidelor de stânga apusene. Și le-a transformat în național-socialiste. Adică hitlerite. E ura lui Hitler, cea de la baza teoriei care le refuză numai evreilor, ca popor, un stat suveran în patria proprie, mai legitimată istoric decât a oricui. Și e baza teoriei antisemite a ”conspirației mondiale, evreiești”. Și a unei concepții demente, patologice, complet desprinse de realități, dar mereu utilizate de toate ideologiile totalitare, despre lume și viață.

Mi-a atras recent atenția o postare a influencerului israelian Hillel Fuld. Care le-ar zice bine, chiar foarte bine, căci ne ține în față nouă, apusenilor, o oglindă. Dacă Fuld l-ar fi numit pe Vassili Grossman. Și dacă l-ar fi citat, fiindcă pe baza lui ”spune-mi de ce-i acuzi pe evrei și am să-ți spun ce vină te apasă” concretizează el semnificațiile principalelor învinuiri antice, moderne și contemporane la adresa evreilor. Și a israelienilor.

Despre ele însă, în partea a III-a a acestui eseu.