Cele mai noi articole · Din spatele cortinei de stânga: știri necenzurate · Istorie · România · Seria ”Influensărul” pe post de zeu fals · Spiritualitate · Valori europene și occidentale

Dezacorduri majore și dizarmonii minore, stârnite de ”Acordurile ample”

Dezbaterea despre Acorduri Ample nu trebuie oprită, ci perpetuată până la înțelegerea tuturor aspectelor importante ale chestiunii. Or, nu mai e loc de gloata sfertodoctă de preopinenți care cere imperativ criticilor spectacolului să tacă. Fiindcă nu l-ar fi ”înțeles”. Ori ”văzut tot”. Li se adaugă trolilor diletanții și pseudo-intelectualii vag articulați, care resping agresiv opiniile fie și nuanțat critice la adresa reprezentației rău puse în scenă de Theo Rose.

Și pe mine riscă să mă covârșească fanii ei și ai nostalgiei comuniste. Așa că mă văd silit să revin cu precizări și lămuriri necesare comprehensiunii chestiunii în discuție.

Am ceva personal cu Theo Rose, deși n-o cunosc?

Am impresia că artiștii sunt obligați să tacă în replică la totalitarism și genocid? Și că arta n-ar trebui să fie niciodată ”angajată”? Or politică? Nicidecum. Și n-am nimic cu artista. Poate fi admirabilă în ceea ce a făcut în trecut. N-am probleme cu manelele, cu soțul, cu maniera în care cântă. Sau cu persoana ei. Absolut nimic.

Dar, spectacolul montat de ea, vai, la Sala Palatului, scena congreselor PCR și ale unora dintre cele mai sinistre cuvântări comuniste și securiste o depășește clar. Căci privește poporul român, istoria sa, martirii lui. Ba chiar martiriul încă neterminat al națiunii.

Miza e prea mare ca să nu încercăm să înțelegem ceea ce se vede, chiar dacă n-am asistat la întregul spectacol. Fiindcă ceea ce se vede pare a-și bate joc în mod crunt și iresponsabil de suferințele poporului român. Și pare a-i învăța pe copii să iubească regimul comunist și soarta celor cărora li s-au pus cravate roșii la gât și insigne de pionieri la piept.

Am fost unul dintre primii apărători ai filmelor unor cineaști ca Radu Mihăileanu (Trenul vieții) și Roberto Benigni (Viața e frumoasă), masiv criticate de nemți, căci ”nu se râde despre Holocaust”. Ba se râde în artă despre orice și oricine. Dar numai dacă, nefiind prost sau imoral, creatorii manifestă empatie reală pentru victime. Nu pentru regimul criminal al făptașilor și pentru aranjamentul dubios cu ei, încheiat de artiști siliți să supraviețuiască prin compromisuri oneroase.

Chestiuni de mesaj și meșteșug

Așa că am luat în serios și am examinat pe cât posibil riguros pretențiile de ”anticomunism” ale divertismentului produs.

Inutil de subliniat că n-aveau cum să mă convingă niște imagini intercalate înaintea finalului apoteotic pe care-l știm toți: secvențe de arhivă de la Revoluție, numele celor care au murit pentru libertate și evacuarea de pe scenă a lui ”Ceaușescu” reîntrupat.

Se sugerează, după ce-am văzut, că orice ar fi fost cu dictatorul, cu Revoluția și cu tinerii ei uciși atunci, epoca regimului comunist ar fi fost, în rest, în regulă.  Și mai mult decât suportabil. Căci ar fi fost salvat de ”artă”. De cântecul pionieresc.

Pfui. N-a fost așa. Pentru mulți, deși nu pentru securiști ori pentru o parte din urmașii nomenclaturii, a fost un cataclism. Unul despre care societatea românească n-a auzit, n-a povestit, n-a înțeles și n-a învățat destul. Căci altfel n-ar fi posibile, întrucât ar isca furie maximă, spectacole precum pompieristic intitulatul ”Acorduri ample”. Cel, dixit regizorul Anghel Damian, despre ”traumele regimului comunist”. Nota bene: traumele regimului. Nu neapărat și ale victimelor lui.

Adevăr grăiește gura păcătosului. Și minciună arta negândită până la capăt

În artă, finalul unei opere e, de obicei, partea ei concludentă, lămuritoare, decisivă și determinantă. Dacă există alt final al showului nostalgic după ceaușism, decât cel viralizat al părinților topiți de mândria de a avea copii cu cravate roșii la gât și al pionierilor fericiți s-o exhibe și să poarte uniforma și însemnele comuniste, ar fi fost bine ca Theo Rose ori soțul ei să ni-l prezinte. Am cerut repetat să ni se arate, dacă, așa cum vehiculează manipulatorii de serviciu, spectacolul e realmente ”anticomunist”, iar finalul său ar fi fost ”trunchiat”.

N-a apărut înregistrarea care să contrabalanseze persuasiv imaginile care au luat cu asalt rețelele sociale. Căci de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Absența ei susține teza minciunii cu privire la mesajul real al spectacolului. Și evidențiază neglijența și indiferența realizatorilor față de rănile purulente pe care producția lor le-a provocat sufletului românesc, bântuit încă, în rândul celor care n-au uitat, de frigul, de foamea și de frica regimului criminal al dictaturii comuniste și ceaușiste.

Ar fi fost simplu să se pună în operă eficient, pe scenă, disocierea de comunism, de propaganda, îndoctrinările și crimele lui. Copiii își puteau scoate, rupe și tăia cravatele roșii. Ori le puteau smulge de la gât și călca în picioare. Mesajul ar fi fost clar și imposibil de deturnat.

Înapoi la carte și la alfabetizare

Și pentru că am deplâns faptul că societatea românească n-a auzit, n-a povestit, n-a înțeles și n-a învățat destul despre comunism, hai să mergem la un istoric competent în acest domeniu. Potrivit Germinei Nagâț, de la CNSAS, copiii din spectacol au fost abuzați ca instrumente de propagandă comunistă, iar libertatea de expresie nu justifică propaganda totalitară.

Dat fiind răul făcut de propaganda nazistă, fascistă și legionară, iar mai nou de cea islamistă, sunt perfect de acord cu ea. Nicio libertate a presei, artei și opiniei n-ar trebui să fie abuzată întru efectuarea de agitprop totalitar. De orice fel. Inclusiv comunist. Să ne imaginăm reacția pe care ar fi avut-o publicul și autoritățile germane să audă copii cu zvastica la braț cântând Horst Wessel- Lied. Iar românii care știu de crimele Gărzii de Fier niscaiva imnuri legionare.

Ce bine era ca Theo Rose să aibă bunul simț de a nu crea un divertisment despre comunism fără să consulte experți independenți competenți, care și-au petrecut viața analizând crimele comuniste și nu s-au lăsat cumpărați ori smintiți.

Putem fi de păreri diferite despre calitatea și valoarea unei opere de artă. Dar e imoral și pernicios rău să se laude, să se aplaude și să celebreze, ori să se apere una care, fie și involuntar, din prostie ori meșteșug insuficient stăpânit, din nepricepere istorică, ori din pricina unei etici și estetici deficitare, stimulează nostalgia ori reabilitarea comunismului.

Căci asemenea aplauze, laude, celebrări și aberante ridicări pe scut netezesc drumul uitării. Care conduce în linie dreaptă spre injustiție și următorul genocid.

Un mesaj totalitar oribil? Sau, potrivit creatorilor lui, unul ”anticomunist”?

Ce-a fost spectacolul de la Sala Palatului creat de Theo Rose? Trebuie văzut integral spre a descoperi încărcătura nostalgiei comuniste din el? A fost propagandă? Sau dimpotrivă? M-a șocat, sincer, înregistrarea video a finalului spectacolului susținut la Sala Palatului, cu șirul de pionieri ai…

Nori grei pe cerul creștinătății. Rămasă pretutindeni sub ”pollice verso”

Barierele ridicate și granițele deschise pentru o debordantă și necontrolată imigrație musulmană în Europa, nu înseamnă că degetul mare al elitei occidentale n-a rămas îndreptat în jos și pentru creștinii Africii. Peste tot, creștinii sunt marginalizați, prigoniți, jefuiți, violați și uciși. Peste tot și…

Șeful cui e Nicușor Dan și ce înseamnă pentru țară refuzul demiterii generalului Pahonțu?

„Admir sincer pe cei care încă mai găsesc putere să argumenteze logic ce e în neregulă cu atitudinea şi comportamentul preşedintelui Dan. Eu simt doar o profundă lehamite. Cred că e momentul să acceptăm că a fost doar marketing şi să continuăm să facem…


Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Scrie un comentariu