Ce-a fost spectacolul de la Sala Palatului creat de Theo Rose? Trebuie văzut integral spre a descoperi încărcătura nostalgiei comuniste din el? A fost propagandă? Sau dimpotrivă?
M-a șocat, sincer, înregistrarea video a finalului spectacolului susținut la Sala Palatului, cu șirul de pionieri ai regimului comunist etalați pe scenă cu zâmbetele lor și ale mamelor lor pe buze, cu flori în mâini, alături de părinți vizibili fericiți și mândri de odraslele lor vesele.
În finalul secvenței virale, copiii aruncă florile în public. Cineva zice că scena ar fi deschis ”o rană” în societate.
Nu e așa. A redeschis-o. Și nu ”o rană”, ci multe, concomitente și nevindecate. Sunt rănile familiilor distruse de patru decenii de comunism dintre cele mai criminale. Aceste vătămări dureroase se cască acum cât casele putrezite ale cartierului demolabil al unui mare oraș. Căci oamenii răniți n-au văzut decât ce circulă pe net. Și nu circulă nimic care să le schimbe părerea.
Ca unul forțat în contra voinței mele să devin, la școala pe care am absolvit-o, ”pionier” și, pe ultima sută de metri, tot împotriva deciziei mele, ”utecist”, spre a trăi apoi și mare parte din ororile anilor 80, înțeleg și împărtășesc indignarea. Spectacolul sordid al elevilor îmbrăcați în uniformele școlarilor comuniști, cu cravatele lor roșii la gât m-a consternat și cutremurat și pe mine. Și împărtășesc revolta generală în ciuda protestelor aparent legitime ale creatorilor acestui spectacol. Între ei, regizorul Anghel Damian, bărbatul artistei, care, în loc să-și ceară iertare, încearcă să ne convingă serios că spectacolul ”Acorduri Ample” s-ar fi vrut cu mesajul invers, ”anticomunist”.
Anghel Damian afirmă, după revolta iscată, că soția lui, Theo, ”a construit un spectacol de două ore care este, probabil, unul dintre cele mai puternice manifeste anticomuniste pe care un artist mainstream din România și le-a asumat în ultimii ani”.
Măi să fie. În sprijinul riscantei sale afirmații, diametral opuse verdictului Germinei Nagâț de la CNSAS, care, cu experiența ei de istoric, consideră că a asistat la propagandă comunistă, regizorul, reluat de presă, dar fără imagini capabile să-i probeze concludent spusele, a protestat. Și a declarat că spectacolul său ar fi ”prezentat traumele regimului”.
”Traumele regimului” e bine spus. Că traumele victimelor lui au urmat abia după ultimele aplauze
Dar hai să examinăm și să analizăm partea substanțială a afirmațiilor lui. Damian a scris că ”Acorduri Ample”, spectacolul soției sale, Theo, ar prezenta, prin tablouri scenice ”ororile, abuzurile și traumele comunismului…”, ar ”proiecta imagini de la Revoluție”, ar fi ” evocate victimele regimului, iar Theo își asumă public un discurs profund personal despre libertate, memorie și despre cât de important este să nu uităm…un asemenea demers… reprezentând o dovadă extraordinară de curaj…Și ce ajunge să circule pe internet? Un filmuleț de câteva zeci de secunde, rupt complet din context, prezentat ca și cum spectacolul ar glorifica exact regimul pe care îl condamnă.”… Pe scurt, ar fi fost vorba de ”un tablou despre eliberarea de un regim, nu despre celebrarea lui”. Și atunci? De unde atâta revoltă?
Nu mai apreciem ”avangarda radicală” nici după ani și decenii de experiență în cinema și presă? Nu mai știm ce e scoatere din context? Nu mai înțelegem arta? Nu-i mai respectăm libertatea?
Ba o respectăm și o iubim.
Și da, un spectacol de artă n-are nevoie de ”mesaj”. Arta nu e propagandă. Se poate, e adevărat, angaja politic. Dar nu e obligată.
Pe de altă parte, imaginile unui final de spectacol nu sunt ”scoateri din context”. Iar dacă sunt, se cere dovedit persuasiv că sunt.
Iar dacă îi atribui operei de artă un sens politic, inclusiv și mai ales anticomunist, într-o țară mutilată pe veacuri de un atroce și obscen regim comunist, atunci ai datoria să nu ratezi transmiterea lui. Și să nu permiți deturnarea prezumtivului său ”adevăr”.
Și cu atât mai puțin să permiți deturnarea sensului exprimat de finalul unui spectacol, care e decisiv întru înțelegerea lui. Or, mesajul transmis de acest final a fost contrar celui admis.
Nu manelismul lui Theo e problema. Nici tinerețea, ci produsul ei. Și, mai ales, finalul lui
Nu e nevoie să vezi un spectacol întreg spre a judeca just fragmente semnificative din parcursul și, mai ales, din finalul lui. Dacă vezi pionieri veseli și radioși, încântați, ca și părinții lor, de uniformele comuniste pe care le poartă, și observi că, după ce intonează un cântec pionieresc din 1970, ”Noi în anul 2000”, aruncă în public flori, în loc să calce în picioare cravatele lor de pionieri, mesajul clar și univoc al simbolisticii acestor imagini nu mai trebuie subliniat.
E de domeniul evidenței.
Se cântă sfânta tinerețe…comunistă. Și se cântă entuziast.
S-a vrut inversul acestui mesaj?
Posibil. Dar atunci, din două una. Ori artiștii și-au ratat opera complet și de neiertat, fiind duși cu pluta, căci nu știu ce produc, ori au o inteligență deficitară, de vreme ce nu pot contracara mesajul transmis de o esențială parte din ea, corectând-o cu imagini convingătoare, în stare să explice și să rectifice secvența pasămite ”scoasă”, abuziv, ”din context”.
Asta e varianta cea mai benignă pe care mi-o pot imagina. Că pe artiști i-a luat apa și n-au fost în stare să se ridice la înălțimea meșteșugului necesar. Și că, deficienți intelectual, n-au izbutit să înțeleagă integral forța și impactul unor apariții și scene în era internetului și a imaginii, ale căror viteză și impact emoțional depășesc tot ce s-a învățat în facultățile de artă. Dar toate astea numai dacă vrei să fii bun și indulgent cu făcătura care pretinde a fi cu totul altceva decât pare.
Dar, dacă așa ar fi: într-o țară neieșită încă din postcomunism și securism și într-o lume tot mai bântuită de fantoma unui comunism modificat, neomarxist, de alianța totalitarismului de stânga cu islamismul, ar fi fost imperative dibăcia, atenția, precauția și prudența față de o temă atât de sensibilă. Absența lor în chestiunea în cauză și flirtul cu iresponsabilitatea par vădite.
Și să fie oare întâmplător că, după cum pare, tatăl producătorului Codin Maticiuc, ”a ocupat”, în epoca decisivă a formării copilului său funcții importante în aparatul de stat comunist, fiind consilier economic al României la Teheran și Tripoli și director general adjunct la MAE înainte de 89, știut fiind că cei care lucrau la externe aveau grade în Securitate”?
Să fie întâmplător că nu circulă pe nicăieri imagini cu pretinsele ”însemne comuniste aruncate”?
Da, pentru memoria tot mai scurtă a multora, (și cea inexistentă sau colorată comunist a realizatorilor) a trecut mult de la foamea, frigul și frica – toate mortale – care au marcat regimul ceaușist. Or, tocmai din această pricină ar fi fost util și necesar, de fapt vital, să nu se poată livra un produs ”artistic” cel puțin interpretabil. În fapt, după toate probabilitățile, toxic.
Încât justificările lui A. Damian și ale apărătorilor spectacolului în chestiune sunt inacceptabile și avem a le respinge, scandalizați, nu doar de spectacolul ratat, ci și de reinterpretările lui oportune, amintind aparent de încercările tipice propagandelor totalitare, care se exersează în a întoarce adevărul pe dos.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Am… așteptat niște zile, că n-am știut cum să reacționez, dar, acum, am înțeles! Textul de mai jos e în regulă și face ceea ce „statul” și toți clămpănitorii care „vorbesc” în numele lui, NU AU FĂCUT DELOC din/după 1989: să arate fața hâdă a dictaturii comuniste! Să ceară condamnarea sa PRIN LEGE, fix cum sunt condamnate extremismele de dreapta (fascism, nazism, legionarism)! Dacă ar fi făcut-o, toți tâmpiții care „aleargă” după „președintele ales”, după semi-om, anomalia gavrilă, urmașii politrucului național-comunist vc tudor, N-AR MAI FI EXISTAT!… Și nici aproape/peste jumătate din români (depinde de „sondori”/sondaje, dar cam „pe-acolo” suntem!) care regretă odioasa dictatură comunistă (inclusiv o grămadă de tineret, născut după 1989, sau chiar după 2000, pentru că nici măcar la istorie NU LI S-A SPUS CUM A ARĂTAT DICTATURA ASTA, CÂT RĂU A FĂCUT ȚĂRII ȘI POPORULUI!)
P.S. Niște… detalii, din experiența de un sfert de veac la cea mai veche Universitate modernă din România: prin 2002-2004, dădeam la seminar niște referate cu o anumită tematică. La o asemenea ședință, vine o studentă cu o prezentare în care a folosit, copios, o broșură despre „directivele” nu știu cărui congres al pcr… Încep expunerea opiniei proprii cu constatarea că m-a făcut să „călătoresc” în timp, în trecut, și să mă simt ca la orele de informare politică din gimnaziu, sau la cele din armată (la care, pentru că mă lua somnul, eram trimis să dau ture de stadion, ceea ce era de preferat!)… O întreb, apoi, dacă are spirit critic și își dă seama că cele scrise acolo țin de minciună, de propagandă: era uluită!… Cred, și azi, că n-a realizat în ce eroare era!… Dar, asta n-a fost nimic: prin 2007-2009, vorbeam despre „alegerile” din perioada comunistă (cele la care aveai de „ales” între candidații pcr, candidații pcr și… candidații pcr – cam cum e, și azi, în țările comuniste – china, coreea de nord…) și le povesteam contextul: alimente și benzină pe cartele, frig în case, întuneric pe străzi… În timp ce vorbeam, priveam în sală: eram privit ca unul „coborât din cartea de istorie”!… Normal, m-am întrebat: „De ce?”… Cel mai plauzibil răspuns e că părinții/bunicii celor din sală, deși au trăit ce am trăit și eu, aproape 20 de ani, NU LE-AU POVESTIT NIMIC, probabil, ca să nu-i „traumatizeze”!… Acum, priviți ce aveți, „miraților” și „agenților constatatori”, uluiți că societatea românească „regretă” comunismul!… Ce-ați făcut, concret, ca să nu fie așa???
Textul e dintr-un material publicat ieri, dar pe care jigodiile fb nu mă lasă să-l aduc ca legătură… În fine: cine/dacă se ocupă cineva de legiferat extremismul de stânga??? Vă ocupați (și) de aiasta???