Finalul războiului din Gaza? 7 motive pentru care a durat mult

Mulți israelieni, inclusiv la dreapta spectrului politic, sunt sătui până peste cap de războiul din Gaza. Iar după impresionantul succes al celor 12 zile de campanie iraniană, ca și după triumful operațiunii anti-Hezbollah, dau semne să vrea oprirea conflictului militar din Gaza. Și sunt în asentimentul președintelui american, care gândește politic cu mintea lui de comerciant prost, mai degrabă decât ca strateg demn de acest termen. Iar Trump exercită ample presiuni asupra Israelului, cerând executivului său să încheie un acord cu teroriștii.  

Dar de ce nu s-a terminat acest război de mult? Cum e posibil să dureze atât? – se întreba Maayan Hoffman în The Media Line, vrând să știe ce anume a împiedicat, timp atât de îndelungat, înfrângerea unei grupări teroriste dintr-un teritoriu restrâns, în timp ce țări și grupări mai mari, ca Iranul și Hezbollah, să fi fost învinse cu relativă celeritate?

Pe scurt: Chiar ne apropiem de finalul conflictului dintre statul evreu și gruparea care conduce fâșia? Și dacă da, ce i-a amânat finalul și ce ar însemna oprirea lui prematură?

Hoffman știe de crescânda presiune a administrației Trump asupra executivului israelian, căruia Washingtonul îi cere să pună capăt unui război prea lung pentru gustul bătăliilor și victoriilor fulgerătoare care-i plac președintelui american. Publicistul citează experți israelieni și enumeră, cu ajutorul lor, grupuri diferite de cauze, de țeluri și de motive, pentru care înfrângerea grupării Hamas reclamă un interval de timp îndelungat. Net mai îndelungat decât alte războaie.

1.Problema, zic pe drept experții, între care Adi Schwartz de la Institutul Misgav, e că Israelul are în Gaza nu doar obiective militare (ca în Iran și Liban) ci și politice, de vreme ce vrea să desființeze Hamas nu doar ca oștire teroristă, ci și ca partid conducător. (Ar fi fost bine, nota mea, să aibă astfel de obiective politice și în Iran, de vrem,e ce doar schimbarea de regim la Teheran, ar garanta nerefacerea arsenalului nuclear al mullahilor).

2. Concomitent, ceea ce au comis 3.000 de teroriști Hamas și ai Jihadului Islamic, (patronați de Iran) precum și alți vreo 3.000 de palestinieni ”civili” din fâșie la 7 octombrie 2023 (când au invadat pașnici localități israeliene, au violat, au schingiuit, au asasinat 1200 de oameni și au răpit alți peste 250),  nu e doar un simplu casus belli. E un masacru genocidar cu profunde implicații și traume psihologice, individuale, colective și naționale, care a declanșat un război de dimensiuni existențiale și personale, altele decât ale conflictelor limitate. De pildă limitate la teritorii. Iar Hamas, despre care orice evreu a înțeles între timp (altfel decât până în 2023) ce pericol mortal reprezintă, încă își mai controlează în foarte mare măsură populația.

3. Apoi e problema complicată a ostaticilor. Care a obligat armata israeliană să lupte impunându-și restricții, ostaticii funcționând ca un soi de scut de protecție pentru teroriști. Războiul, după cum reliefa generalul Amir Avivi, de la  Israel Defense and Security Forum, s-a purtat constant în limitele unei tensiuni și contradicții între necesitatea eliberării ostaticilor și cea a înfrângerii inamicului.

4. În fine, e complexul sistem de tuneluri din fâșie, (nota mea, comparabil cu al Vietcongului și diferit de tot ce se știe despre războaiele care i-au urmat celui din Vietnam). Acest sistem al tunelurilor și construcțiilor subterane a neutralizat mare parte din avantajul tehnologic și informațional israelian. 

5. Dar mai e și faptul că fâșia nu e un stat cu reguli clare și cu alternative. În care să existe, ca în Liban, parteneri de negocieri legitimi, alții decât teroriștii. În schimb, există o populație care împărtășește, în foarte mare parte, obiectivele teroriștilor islamiști. Iar a lupta în contra lor, cum observă Harel Chorev, cercetător la Centrul Moshe Dayan, e cu altceva decât un război convențional.

6. În plus, Comunitatea Internațională îi protejează la rândul ei pe teroriști, impunând țării care se apără de ei să-i hrănească pe inamici, un caz unic în analele istorice. În fine,

7. Israelul a avut de rezolvat, concomitent, multiple provocări militare în toate puncte cardinale, din Iran în Siria, și din Liban în Gaza și Yemen.

Aceste 7 chestiuni obiective și independente de premierul israelian probează că există dincolo de el motive ale prelungirii războiului, care n-au nimic de-a face cu frecvent invocata volițiune a lui Netanyahu, cu pofta lui prezumtivă de a se eterniza la putere prin refuzul de a încheia conflictul cu Hamas (printr-un acord).

Există, în opinia mea, motive serioase pentru oprirea războiului din Gaza. În primul rând ostaticii și salvarea lor.

În al doilea rând: pierderile constante de militari israelieni care calcă în vreo capcană explozivă întinsă de teroriștii Hamas. Dar eliminarea lui Netanyahu de la cârmă nu e un motiv serios.

În schimb, motivele pentru care războiul a durat atât de mult continuă să fie valabile. Orice presiuni ar exercita Trump, care, în dorința lui de a evita orice pierderi americane și de a se califica pentru premiul Nobel pentru Pace a întrerupt prematur și războiul cu Iranul, și orice bomboane dulci promite el Israelului (de pildă pacea cu Indonezia, cu Siria și, probabil, cu Arabia Saudită) problema nu s-a rezolvat. N-au revenit ostaticii.

Iar dacă Hamas se declară de acord să-i pună în libertate pe captivii israelieni care mai sunt în viață, probabil vreo 20, alături de zeci de trupuri neînsuflețite, în schimbul retragerii trupelor israeliene din fâșie, rămâne intact principalul motiv al războiului: existența acestei grupări teroriste. Care a reușit să spele temeinic creierele câtorva milioane de palestinieni. Această existență îi conferă Hamas victoria doar pentru că n-a încetat. Și pentru că autorii masacrului de la 7 octombrie 2023 continuă să conducă fâșia. Dimpreună cu perpetuarea regimului iranian, care patronează grupările teroriste islamiste șiite ori ale Frăției Musulmane din Orientul Apropiat, o atare alternativă ar lansa un catastrofal semnal. Și-anume, că un regim islamist și o grupare teroristă antisemită pot demara un nou genocid de tipul Holocaustului și rămâne, totuși, în picioare. Ar fi o izbândă, o victorie, un triumf insuportabil al antisemitismului.

Existența statului evreu și interesul supraviețuirii evreilor în lume nu poate admite un astfel de scenariu și de triumf antisemit, oricât de obosită de război ar fi societatea israeliană și oricât de ample presiunile sau promisiunile americane și internaționale.