Ce ne aduce noua strategie de securitate a SUA?

Publicată la 5 decembrie 2025, noua strategie de securitate americană nu e, teoretic, ostilă Europei. Ea nu abandonează nici NATO, nici Bătrânul Continent și nu pare un dezastru, dar l-ar putea prefața, din pricina iluziilor pe care le conține.

În speță, din cauza neînțelegerii corecte a dușmanilor Vestului și a intențiilor lor.

Strategia în cauză e, așa cum a anunțat acum nouă luni acest blog, o reeditare a doctrinei Monroe, explicit menționată în cele 33 de pagini ale documentului american.

Această doctrină împarte lumea în sfere de influență. ”Strategia” enunță obiectivul SUA ”de a restabili preeminența Americii în emisfera occidentală și de a ne proteja patria și accesul nostru la zone geografice cheie. Vom interzice competitorilor din afara emisferei occidentale capacitatea de a poziționa forțe ori capacități amenințătoare, ori de a poseda și controla obiective strategic vitale în emisfera noastră”.

Partea finală a acestui text, menit să restaureze prioritățile americane abandonate progresiv de stânga globalistă care a condus America de la Obama încoace și, parțial, o mai conduce prin elita politică, instituțională și culturală, ar conține ”corolarul Trump” la doctrina Monroe.  

Amestec de realism și iluzii

Trump oprește extinderea NATO și cere statelor Europei să aloce 5% din PIB pentru apărare, în timp ce anunță revenirea SUA la ”un realism flexibil”.

Strategia cere statelor europene, salutar, să aloce apărării acest procent mărit din PIB  până în 2035 și să-și asume responsabilitatea principală pentru securitatea continentului. 5% din PIB în răstimp de un deceniu e un obiectiv just și aparent adecvat, dar prea puțin ambițios, în raport cu pericolul real și mai ales acut, emanând de la Rusia lui Putin. Am îndoieli că ajunge augmentarea la 5% din PIB a cheltuielilor militare ale statelor europene până în 2035. State care pot și trebuie certate dur pentru că au lăsat Continentul la cheremul lui Putin și al unei Americi retractile, bizuindu-se pe NATO, deci pe SUA, ca primus inter pares în treburi militare, în timp ce și-au permis să promoveze elite politice virulent antiamericane.

Pe de altă parte, noua Strategie Națională de Securitate declară explicit că America ar ”trebui să oprească percepția și să prevină ideea că NATO ar fi o alianță care se extinde perpetuu”. Criticabilă e mai ales osândirea pe nedrept a liderilor europeni pentru presupusa ignorare a ”dorinței covârșitoare de pace a cetățenilor” și pentru continuarea unui război care ”nu poate fi câștigat militar”, o evidentă și serios greșită referință la Ucraina. Pentru că nu Ucraina a atacat Rusia, întreținând cu ajutorul Europei un război pe care nu-l poate câștiga, ci, dimpotrivă, Rusia este agresorul. Și nici Rusia nu-l poate, pe moment câștiga, dar refuză să facă pace, sperând în doctrina Monroe și în slăbiciunea Europei. Căci ambele sunt semne de oboseală a Vestului și a democrațiilor occidentale. Mizând pe epuizarea Vestului, Kremlinul speră să vadă mijind ziua în care Ucraina e lăsată pradă lui Putin.  

Or, ”zilele în care Statele Unite susțin întreaga ordine mondială ca Atlas s-au sfârșit”, se arată în documentul propus de administrația Trump II.

Iată o prostie monumentală, semnalizând victoria forțelor care doresc punerea pe butuci a superputerii și retragerea ei într-o cochilie, în care nu mai sigură nu poate fi. De altfel, documentul n-are dreptate să afirme că ”extinderea…NATO” ar dilua loialitatea și coeziunea aliaților și ar împiedica stabilizarea relațiilor cu Rusia. Destabilizarea acestor raporturi n-a avut loc, așa cum sugerează ”Strategia”, din cauza extinderii unei alianțe pașnice alcătuite din țări pașnice, precum cele din NATO. Care, dacă ar fi după ele, ar îmbrățișa toate o formă sau alta a doctrinei Monroe și, spre deosebire de puterile răsăritene, totalitare, ca și spre paguba proprie, n-au manifestat niciodată ambiții agresive ori dorința să schimbe manu militari, de exemplu, jocul politic la Moscova, Beijing sau Teheran.

Apoi, includerea unei Ucraine învingătoare în alianța Nord-Atlantică n-ar dilua, ci ar întări NATO. Excluderea ei, a Georgiei și a Moldovei din alianță, la insistențele Angelei Merkel și cu aprobarea predecesorului republican al lui Trump la președinția SUA, Bush, a deschis insațiabilele pofte teritoriale ale dictatorului rus, Vladimir Putin, primul lider cu un complex pseudo-mesianic, pe care pare tot mai mult să-l împărtășească și șeful statului american.

Oricum, susținerea ordinii mondiale de către SU  nu e doar o povară, ci, mai ales, un privilegiu, oferindu-i Americii rolul de superputere și dreptul de a-și promova interesul peste tot unde pax americana nu și-a pierdut valabilitatea. Ce se întâmplă unde și-a pierdut-o? S-a văzut în Afganistan și în războiul declanșat din această țară de gruparea teroristă, islamistă, al Qaida, în 2001. Așa cum s-a văzut în Gaza, după retragerea evreilor în 2005 și alegerea consecutivă a grupării teroriste Hamas, de către o populație care-l iubește pe Adolf Hitler.

Rezultatul? Războiul izbucnit prin agresiunea teroristă de la 7/10/2023.

În lumea globalizată, informațională și nucleară a rachetelor balistice, sateliților, teroriștilor, dronelor și războiului stelelor, a te bizui prioritar pe frontiere și oceane e în cel mai bun caz o naivitate de început de secol 19, când s-a elaborat doctrina Monroe. Una inteligentă acum 200 de ani. În cel mai rău caz e o prostie calificată și un delir periculos. Dar nu o strategie de securitate națională demnă de numele ei.

În privința Ucrainei, documentul stabilește ca prioritate națională a SUA ”încetarea rapidă a ostilităților”, considerând că prelungirea conflictului nu servește intereselor americane.

Documentul subliniază, doar parțial îndreptățit, că ”securitatea frontierei este elementul primar al securității naționale”, promovând sfârșitul ”erei migrației în masă” prin control total asupra granițelor și respingerea obligațiilor supranaționale privind refugiații…

În fine, strategia prioritizează o relație economică ”cu adevărat mutual avantajoasă” cu China, bazată pe ”reciprocitate și echitate”, pentru a susține creșterea de la ”o economie de 30 de trilioane de dolari în 2025 la 40 de trilioane în anii 2030”.

Naivități și amăgiri mai mari sunt greu de imaginat. Nu s-a mai pomenit, în istorie, ca vreun regim comunist să fie capabil de schimburi ”mutual avantajoase”, ori de ”reciprocitate și echitate”.  A cere așa ceva regimului comunist de la Beijing e ca și cum s-ar solicita șchiopului să câștige cursa de 100 de metri obstacole a celor mai buni alergători din lume. Nu e realism, ci himeră și delir.

China și Rusia nu sunt ”competitori”, cum îi descrie așa-zisa aberație numită ”strategie de securitate națională”, ci regimuri cu ideologii totalitare și dușmani mortali ai Vestului și SUA.

Nu ”încetarea rapidă a ostilităților” e prioritatea reală a SUA, ci un final al războiului care să nu lase America într-o poziție slabă față de puterile din afara ”emisferei occidentale”, care vor ”Eurasia de la Vladivostok la Lisabona” și, deci, să-și poziționeze ”forțe și capacități amenințătoare… în stare să controleze obiective strategic vitale în emisfera noastră” .

Neclară e și sintagma ”realismului flexibil”. Ce sminteală colosală mai e și asta? ”Realismul”, ca școală politică, nu e bun de ceva decât într-o lume anarhică, lipsită de o ordine mondială. ”Realpolitik-a” lui Kissinger a dat chix de la un cap la altul. Ronald Reagan a demonstrat convingător că poate fi învinsă nu doar o țară, ci un întreg sistem totalitar, prin definiție ostil. Retragerea în cochilie s-a vădit inoperantă în cazul democrațiilor liberale atacate de inamici totalitari, precum America, la 9/11, Ucraina, din 2014 și 2022, sau Israelul, la 7 octombrie 2023. Iar dacă flexibilitatea e o sintagmă care se înclină în fața toanelor de pacificator ad hoc ale prea flexibilului histrion Donald Trump, Cerul cu mila.