Cele mai noi articole · Istorie · România · Valori europene și occidentale

Șeful cui e Nicușor Dan și ce înseamnă pentru țară refuzul demiterii generalului Pahonțu?

„Admir sincer pe cei care încă mai găsesc putere să argumenteze logic ce e în neregulă cu atitudinea şi comportamentul preşedintelui Dan. Eu simt doar o profundă lehamite. Cred că e momentul să acceptăm că a fost doar marketing şi să continuăm să facem cu bună-credinţă ce ţine de noi pentru ca România să nu se scufunde complet în mocirla securistică din care (unii dintre noi) ne luptăm să scăpăm de decenii”, a declarat experta anticorupţie, Laura Ştefan, de la Expert Forum, comentând ieșirile prezidențiale din ultima vreme.

În fapt, nu există argumente și logice, și morale, pentru justificarea atitudinii și comportamentului președintelui. Care susține pe față mafia securistă și justiția capturată, în ciuda faptului că pentru combaterea neajunsurilor majore ale statului de drept românesc a fost ales.

Contează mai puțin de ce face Nicușor Dan ce face. Indiferent de mobilul lor, faptele și declarațiile sale contează în sine. Iar răul pe care-l fac ele, e mai amplu și malign decât se crede îndeobște.

Pentru că acest rău malign dinamitează consensul axiologic al României postcomuniste. Unul – de la stânga la dreapta – respectat măcar formal chiar și de către lideri ex-activiști ai PCR ca Ion Iliescu și Adrian Năstase, de Traian Băsescu și de Klaus Iohannis.

Nicușor Dan e primul care, cum am scris, ne ”face pe față”. Primul care sfidează cu o insolență imensă (așteptată de mulți din partea ”suveraniștilor”) nu doar națiunea, martirii ei revoluționari și consensul postceaușist al românilor, consens care a dus la aderarea României la NATO și UE, ci, în esență, și valorile europene, occidentale ale țării.

Semnificativ, în acest context, este că Nicușor Dan are, evident, sentimentul că-și poate permite această oripilantă dinamitare și poate miza nu doar pe impunitate, ci chiar pe susținerea ”sistemului”. Fiindcă, dixit președintele, ”nu te poți lupta cu sistemul, cât timp ești șeful lui”.

Ca și cum ar vrea să fie (cu sau fără voia sistemului) tătucul sistemului, nu al națiunii sale. Reiese clar cum anume se vede pe sine președintele României: ca șef al sistemului care preferă ca dulăul ”să muște”, (ca securiștii gen Pahonțu) și ”nu doar să latre” (cerând futil reformarea statului cu democrația ucisă de securism și corupție).

Nicușor se mai vede nu doar șef al ”sistemului”, ci și al ”aparatului de stat, al polițiștilor, al asistenților medicali, al profesorilor, al funcționarilor publici, al judecătorilor”.

Nicușor se simte, prin urmare, bossul și mai-marele oricui, doar căpetenia democratică a națiunii sale nu. Căci el tratează criticile la adresa lui ca ”lipsă de respect la adresa statului”. El nu se vede deci pe sine doar ca șef al statului, ci ca statul însuși: ”eu sunt statul”. Vorba regelui soare: L’État, c’est moi.

Diferența între președintele chipurile ”democrat” și ”salvaționist” al României, fondator al USB și USR, și imitator al altor ”conducători” ai românilor, de la Antonescu la Ceaușescu, și între regele absolutist al Franței, Ludovic al XIV-lea, e că acesta din urmă voia ca Hexagonul să devină superputerea culturală, economică și militară a Europei.

Nicușor Dan e ”ceva mai modest”. El nu vrea decât să împiedice ”anarhia” (în traducere liberă: dezmembrarea statului securist) și condiționează reforma României de ”evitarea” ei.

Iată de ce refuză să se despartă de generalul Pahonțu, în ciuda dezvăluirilor deconcertante și absolut șocante, cu privire la participarea lui, în fruntea unității sale din trupele de securitate, la crimele băii de sânge antirevoluționare din 21/22 decembrie 1989. I se pare, pesemne, că a se despărți de Pahonțu ar fi inaugurarea anarhiei, de care Nicușor Dan pretinde a se teme.

Se pune, ca atare, o întrebare tulburătoare: care e, oare, diferența dintre statul legionaro-securist dorit de Călin Georgescu, și statul securist pe care nu vrea să-l demanteleze Nicușor ca să nu iște, cum a zis, ”anarhie”, fie pentru că se simte prea jalnic și prea slab ca să se pună cu fiara mafiotă și securistă – dar atunci oare de ce a candidat? –, fie pentru că e sluga ei?

Nu știm. Și nu e clar că ar fi o diferență mare, de vreme ce, sub Ceaușescu, s-a produs joncțiunea dintre securitate și legiune, patronată de pro-legionarul tracoman și protocronist I.C. Drăgan. Iar apoi s-a reinventat Securitatea, în aceeași vână, sub Ion Iliescu, Măgureanu și Voican. Și-anume pe linii peremist- ultranaționaliste, cu ocazia pogromului de la Târgu Mureș, urmat, nu întâmplător, de crearea, din 1992, a patrulaterului roșu cu PUNR-ul lui Funar, PRM-ul lui Vadim și PSM-ul nomenclaturistului comunist Verdeț.

Iată tradiția dinspre care pare că gândește țara Nicușor Dan. Iată, de fapt, peste ce țară se crede el șef. Peste țara extremismului ultra-naționalist. Iar antecedentele sunt notorii.

Ca Primar al Capitalei, el a blocat mutarea Muzeului Holocaustului în clădirea atribuită. În 2025/26 a blocat și contestat, pe niște pretexte subțiri, legea privind combaterea extremismului, antisemitismului și a legionarismului. Apoi, tot el s-a declarat perplex într-o chestiune clară ca soarele de pe cer senin: ”Între membrii Rezistenței din Munții Făgăraș sunt câteva persoane care în trecutul lor au fost parte din Mișcarea Legionară. Întrebarea este: această asociație are sau nu are caracter legionar? – pentru că legea nu ne spune. Și, dacă are caracter legionar, oamenii ăștia trebuie să facă pușcărie sau nu? – pentru că legea ne spune că, dacă fondezi o asociație cu caracter legionar, trebuie să faci pușcărie. Eu cred că nu”. Cum scria Sabina Fati, comentând la DW, această declarație halucinantă, Nicușor a devenit ”primul președinte al României care nu vrea să incrimineze” Garda de Fier.

În fine, au mai fost, între alte nefăcute, empatia sa vădită față de Fundația ”Ion Gavrilă Ogoranu”, una neo-legionară întrucât, potrivit istoricului româno-german William Totok, ea se folosește de aura eroică a luptei anticomuniste pentru inocentizarea crimelor legionare și scăldarea Gărzii de Fier și a pretențiilor ei creștine într-o lumină favorabilă.

E pur și simplu prea mult fum ca să nu fie și foc. Sau spre a parafraza o zicală englezească, Nicușor a trecut cu brio testul raței: „if it walks like a duck, talks like a duck, it probably is a duck”.

Pe de altă parte, nu e clar dacă Pahonțu îl controlează pe Nicușor, sau invers. Mă tem că, evitându-l pe Georgescu, am căzut din lac în puț. Și mă întreb: oare cine a tras sforile acestei căderi? Poate știe generalul Pahonțu? Poate știe SIE? Poate știe vreun apărător al lui Nicușor?


Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Scrie un comentariu