La festivalul minciunilor voioase. CND și șemecheria ei supremă

Mă recunosc serios afectat. A mă expune cuvântărilor primelor zile ale Convenției Naționale Democrate, menite s-o consacre, vai, pe Kamala Harris, în postura ei de candidată la cârma Americii mi-a reclamat o cantitate considerabilă de tenacitate și – cuvânt la modă pe care nu îndrăznesc să-l ocolesc – o reziliență ieșită din comun. 

Impedimente personale

A rezista, fără să risc să-mi pierd mințile, minciunilor joviale proferate în serie în aceste discursuri goale de altă noimă decât să lovească în Trump, să mimeze buna dispoziție și să ascundă cauzele declinului rapid al SUA și al Partidului Democrat, mi-a reclamat un efort realmente apreciabil. Unul net mai intens decât mă temusem că voi fi nevoit să depun. 

Aș regreta din adâncul inimii că am fost nevoit să-l fac, dacă nu mi-ar fi clar că un adult e bine să se expună uneori aiurelilor unor adolescenți care mimează maturitatea, în timp ce au de gând să dea foc casei părăsite, vremelnic, de părinți imprudenți, plecați în vacanță fără să realizeze ce-au lăsat în urmă și s-a descătușat necontrolat. 

Cam așa sunt hâtrii delegați democrați care, într-o veselie complet deplasată pentru starea deplorabilă în care se află SUA și lumea, și-au dat mâna la Chicago să mimeze invariabil voia bună și un partid care să pară că nu e măcinat, cum e, de lupte intestine, de puciuri, de antisemitism și extremism.  

Cântecul de lebădă al lui Biden

Unul din acești inși iresponsabili care au dat mai nou în mintea copiilor e președintele Biden. Extras din sicriul în care se antrenează să înfrunte eternitatea după adormirea definitivă a minții sale vag adumbrite, octogenarul președinte a fost prezentat scurt, în prima zi a Convenției, când i s-a dat voie să-și rostească discursul citit de pe teleprompter aproape de orele mici ale nopții, înainte de a fi expediat grabnic la loc, în ascunzișul său prezidențial. Unde nu-i deranjează cu realitatea debarcării sale pe mai-marii dintre tovarășii săi de partid.  

Biden s-a folosit de prilejul care i s-a dat spre a-și intona cântecul de lebădă. Ar fi fost util să-l fructifice întru ieșirea în glorie din poziția de rufă aruncată la murdare de propriii săi camarazi de partid, care l-au debarcat fără milă. 

Ar fi fost bine să nu-l irosească, mințind politicianist. 

Ar fi fost recomandabil să nu-și compromită cuvântarea, prin afirmații demonstrând că face exact ce-i reproșează adversarului său republican, pe care a încercat iar să-l demonizeze. 

Președintele teoretic în exercițiu, dar în fapt cam dus și înlocuit de nu se știe bine cine, nu s-a putut totuși abține, din păcate, să reia o veche dezinformare a extremei stângi. Așa cum nu s-a putut opri să facă exact lucrul de care l-a acuzat, fals, pe Trump.

Pe scurt, Biden a reluat vechea minciună potrivit căreia, după incidentele de la Charlottsville, Trump i-ar fi ”lăudat” pe manifestanții extremiști de dreapta, afirmând că ”de ambele părți sunt oameni buni”.

În realitate, președintele SUA de atunci se referise la ambele părți ale disputei cu privire la demolarea sau nedemolarea de statui, iar nu la extremiști. 

Dementa acuză falsă e un fake news reiterat periodic spre a se întări narativul menit să-l înfiereze pe Trump. În acest scop, nicio minciună nu li se pare propagandiștilor democrați excesivă. E extrem de regretabil că Biden, un om politic care a greșit grav în cei patru ani ai președinției sale, n-a evitat, în poate ultimul său discurs ca președinte, înregimentarea în acest agitprop. 

Și mai regretabil e că probabil senilul și coruptul președinte, nu s-a dat în lături să le dea dreptate extremiștilor și islamiștilor pro-teroriști din gloata antisemită care, simultan, lua cu asalt străzile orașului Chicago și bătea polițiști în timp ce vorbeau delegații democrați la CND. 

La adresa gloatei pro-Hamas care cerea boicotarea Israelului, decrepitul șef de stat a declarat că ar avea ”oarecare dreptate”, întrucât ”de ambele părți” ar ”muri oameni nevinovați”. 

Nu pare să-i fi dat prin capul prezidențial vag ramolit că de vină pentru moartea nevinovaților ar putea fi chiar teroriștii palestinieni, interpuși ai Iranului. Care lansează asupra civililor rachete din școli, moschei și spitale. Și care la 7 octombrie 2023 au comis din senin în Israel un masacru antisemit de proporții neegalate, de la Holocaust încoace. Și că nu celor ce se apără și protejează, în acest efort, întreaga lume liberă, cu tot cu Statele Unite, ar trebuie președintele să le relativizeze dreptatea. 

Alți politicieni, alte curvăsăreli

La minciunile prezidențiale s-au adăugat cele, articulate cu viteza mitralierei, ale delegaților care i-au urmat. Nu puțini l-au elogiat ditirambic. L-au ridicat în slăvi pe Biden pentru carieră și, mai ales, pentru că, ”patriotic”, i-ar fi lăsat locul, chipurile ”benevol”, Kamalei Harris, în competiția pentru șefia statului, ca să împiedice, iar ”patriotic”, revenirea la Casa Albă a lui Trump.

Or, întreaga lume cunoaște adevărul trist, că, în ciuda voturilor din alegerile primare, Biden a fost trădat și debarcat sec de Nancy Pelosi și de Barack Obama, împotriva voinței lui, pentru ca să fie ridicată pe scut o vicepreședintă, ajunsă în funcție pe bază nu de competență, ci de identitate și culoare a pielii, care n-a învins în niciun singur scrutin preliminar.

De la acest festival al minciunii era imposibil să lipsească un politician impulsiv, afectat de o nervozitate continuă, dacă nu de tulburare hiperchinetică și hiperactivă de tip ADHD, ca Tim Walz.

”Vicepreședintele” ales de Kamala în locul guvernatorului din Pennsylvania, Josh Shapiro, prea evreu pentru un partid parțial antisemit ca să figureze alături de madam Harris pe biletul prezidențial, s-a pus în scenă, lăudându-se cu modul în care soția i-ar fi făcut copii. Nevasta, a pretins Walz ca să suscite simpatie, ar fi fost ”fertilizată in vitro”. Or, n-a fost. Iar CNN l-a prins, fără să vrea, desigur, cu minciuna, contorsionându-se apoi să-i ia lui Walz apărarea.

Cele mai groaznice derapaje nu i-au aparținut însă lui Walz, ci, în condițiile în care antisemitismul a devebit subiectul de căpătâi al alegerilor prezidențiale americane, dregătorilor evrei din Partidul Democrat. Precum și familiei Obama. 

Șeful evreu al majorității democrate din Senat, Chuck Schumer, a mințit, atacându-l pe Trump pentru presupusul recurs al republicanului, având copii și nepoți evrei ortodocși, la prezumtive ”stereotipuri antisemite”. Pe care însă, ce să vezi, le-a articulat senatorul evreu Bernie Sanders, un extremist de stânga, considerat, ce-i drept, a fi mai puțin radical decât Kamala Harris, care nu s-a dat în lături să mimeze un fals Partid Democrat al ”săracilor”, invocând poate cel mai frecvent reiterat clișeu antisemit. Și anume, că ”miliardarii” ar ”cumpăra alegerile”.

Or, după Sanders a vorbit  moștenitorul hotelurilor Hyatt, Pritzker, un miliardar real. Ca George Soros, magnatul de extremă stângă care chiar încearcă să le cumpere. 

Șmecheria tactică supremă 

Cireașa de pe tort și bomboana de pe colivă le-au pus soții Obama. Și alți câțiva entuziaști, leșinate și fane de dată foarte recentă ale Kamalei. 

Mai ales, mult apreciata Michelle Obama. Care, după un recital de ură la adresa lui Trump, insultat ca ”urât, rasist și misogin”, s-a lansat, de la înălțimea averii ei de cel puțin 100 de milioane de dolari, să-i avertizeze, cum scrie ”The Free Beacon”, pe americani, să-i ”suspecteze pe cei care cer mai mult decât au neapărată nevoie”. 

Cotată euforic de propaganda stângii, ca o alocuțiune de ”o incomparabilă forță”, cuvântarea ei n-a fost lipsită , ce-i drept, de noimă. A avut rostul și menirea de a simula, ca și ieșirea lui Sanders, că Partidul democrat, o formațiune a unei elite corupte, ar fi rămas, chipurile, mișcarea progresistă a bietului american de rând.

Mai mult însă decât această pantomimă-șaradă a unei organizații cu alură de grupare mafiotă, ar putea conta, electoral, ”jmecheria” propagandistică supremă a nou-vechiului Partid Democrat. Care se preface că toate nenorocirile iscate de administrația Biden-Harris în ultimii 4 ani, de la inflație, la retragerea din Afganistan, și de la imigrația și criminalitatea debordante, la războaiele din Ucraina și Israel, ar fi fost generate în absența Kamalei. Iar ea ar reprezenta, pasămite, ”noul” și ”schimbarea”, iar nu continuitatea. Și chiar mai rău decât atât. 

Ajuns aici, m-am văzut silit să mă opresc, să fac o pauză și să consum o farfurie întreagă de lămâi. N-am reușit să mă refac decât foarte aproximativ.