Dacă facem abstracție de exuberanța, euforia și bucuria descătușată, trăite sau mimate de delegații la Convenția Națională Democrată de la Chicago, în așteptarea cuvântării și unei presupuse victorii a Kamalei Harris în alegerile prezidențiale, care ar fi programul ei economic?
Unul cu siguranță de natură să sporească angoasele. Fiindcă motive de angoasă sunt destule. Mulți se tem în SUA că o administrație democrată va lua părinților copiii, dacă tații și mamele nu vor fi de acord cu operația de schimbare de sex a odraslelor lor, eventual convinse că s-au născut în corpul sexual greșit.
Pe alții îi înspăimântă perspectiva introducerii cenzurii, pe model britanic. În fine, o a treia categorie de frisoane îi încearcă pe investitori. Ce program economic ar avea, deci, Kamala?
Prin ce s-ar distinge o administrație Harris-Walz în materie de economie și finanțe?
E greu de știut și aproape imposibil de aflat, dată fiind tăcerea păstrată de peste o lună de Kamala Harris în fața unei prese perfect obediente, ca și în fața celei independente.
Vicepreședinta, care i-a smuls lui Biden locul întâi în cursa democrată pentru președinție, în ciuda radicalismului și incompetenței pentru care a devenit notorie, a refuzat până acum orice conferință de presă și orice detaliere a opțiunilor ei industriale, agrare, financiare, monetare. Semn că nu le prea are. Iar jurnaliștii docili tac mâlc.
E oare posibil ca Harris să continue pur și simplul politica economică a lui Biden?
Teoretic este. Dar asocierile și anunțurile ei fie și foarte vagi sugerează că se va deplasa și în domeniul economic mult spre stânga spectrului politic. Și nu doar din rațiuni ecologice, care vor scumpi exorbitant, ca în Germania, prețul energiei, provocând stagnarea și recesiunea.
Are deci Kamala Harris vreun program economic propriu?
Din puținul incoerent și în mare parte contradictoriu scos de ea pe gură până acum se știe că reprezentanta extremei stângi americane are de gând să ”reglementeze prețurile”, dixit Kamala Harris, (ca să combată, chipurile, specula), să ridice taxele și să pună la punct ”concernele lacome”.
Ceea ce, mai cu seamă ideea plafonării prețurilor și sporirea taxelor, reprezintă rețete sigure de socialism, de fugă de capital și de catastrofă economică de tip venezuelean.
Neo-marxiștii care-i țin isonul o apără, atacându-l pe Donald Trump ca ”factor de instabilitate” (căci n-a recunoscut rezultatul alegerilor precedente) în condițiile în care patronii și-ar dori ”stabilitatea” mai mult decât orice.
Am pentru neo-marxiști o veste proastă. Niciun patron nu-și dorește ”stabilitatea de cimitir” instalată după ce i s-a furat investiția și a fost deposedat de fabrică și produse, iar țara a pornit pe drumul socialismului.
Și colegul democrat din Senat al Kamalei Harris, Bernie Sanders, a avut la Convenția Națională Democrată de la Chicago o veste proastă de transmis. Dar nu neo-marxiștilor, ci adversarilor lor, promotori ai pieței libere.
Lor, senatorul din Vermont, un extremist de stânga adulator al comunismului cubanez, le-a pus în vedere că o viitoare administrație democrată va face, la Washington, exact ceea ce economiștii capitalismului înfloritor recomandă mai puțin: va controla prețurile, va ridica taxele, va spori cheltuielile și datoriile publice spre a extinde asigurările de tip Medicare, precum și pensiile sociale.
Ce efecte ar avea toate aceste măsuri dacă, Doamne ferește, un destin crud le rezervă americanilor și Vestului o administrație Kamala? Ar reduce investițiile, ar accelera inflația, ar amplifica șomajul, ar goli rafturile magazinelor, ar fi ”mană cerească” pentru speculă și pentru foamete, ar provoca nemulțumiri, proteste și instabilitate politică. Pe scurt, ar deșira visul american, prefăcându-l în coșmar bolșevic.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
