NATO la distanță de Ormuz. Dar și la mare Strâmtoare

”Acest război nu are nimic de-a face cu NATO. Acesta nu este războiul NATO”, crede purtătorul de cuvânt al guvernului german, Stefan Kornelius, fostul editorialist al ziarului de stânga Süddeutsche Zeitung.

Așa s-a exprimat el luni, căci ”NATO e o alianță de apărare a teritoriului pactului nordatlantic”. Motiv pentru care Germania respinge solicitarea SUA ca NATO să participe (alături de alții) la asigurarea traficului maritim în Strâmtoarea Ormuz.

Chit că e, vădit, un trafic de care profită și statele Alianței Nord-Atlantice.

State, alături de partea cărora se află SUA în războiul din Ucraina, astfel încât, potrivit președintelui american Trump, e normal să fie și ele alături de America în confruntarea din Golful Persic.

Kaja Kallas, mai puțin agresiv antiamericană decât purtătorul de cuvânt al guvernului german, a anunțat verificarea posibilității participării militare europene la asigurarea securității Strâmtorii Ormuz, ”a cărei menținere deschisă e”, potrivit ei, ”în interesul Uniunii Europene”.

Șefa diplomației europene, care a spus adevărul în această realistă estimare, are în vedere fie extinderea operațiunii Aspides, asigurând securitatea traficului maritim în Marea Roșie, fie o coaliție a voluntarilor, dat fiind că unele țări, ca Spania condusă de extrema stângă, refuză categoric ajutorarea Americii în efortul ei de înlăturare a mortalului pericol iranian.

Mai puțin adecvat s-a arătat ministerul român de externe păstorit de Oana Țoiu, care a estimat că ”nu suntem parte a conflictului”.

Căci suntem.

Dar ea a mai dres-o, precizând că ”bazele noastre militare pot fi utilizate de partenerul nostru strategic SUA conform acordului din 2006”.

E bine că poate

E fatal că Germania se numără între țările care par a respinge și această variantă a șefei diplomației europene, cu o coaliție a voluntarilor, variantă venind oarecum în întâmpinarea cererii ca NATO să se revanșeze pentru ajutorul acordat de americani Ucrainei prin susținerea intervenției trupelor Washingtonului în Strâmtoarea Ormuz.

Or, ministrul german al apărării, Pistorius, a declarat că Republica Federală nu e gata, în Strâmtoarea Ormuz, decât să acorde ”sprijin diplomatic”, dar îl refuză pe cel militar.

Pe cel diplomatic, America poate liniștită scuipa cu boltă. Deși Germania e primus inter pares în Europa și una din cele mai importante puteri economice ale lumii, nu de ajutorul ei diplomatic e mare nevoie acum. Berlinul se preface iscusit că n-ar ști ce datorie are.

Or, Republica Federală își întemeiază economia pe exporturi și știe bine cât de importantă pentru export energetic și comerțul cu gaze și petrol, în speță pentru economiile lumii, deci și pentru economia Germaniei, este calea maritimă strategică a Strâmtorii Ormuz.

Așa cum Germania știe și altele, la fel de bine.

De pildă că de valorile Germaniei postnaziste ține, la loc de frunte, respectarea drepturilor omului, zdrobite în masacrul cu zeci de mii de morți comis de statul polițienesc islamofascist al mullahilor împotriva unor mase de protestatari pașnici reprezentând un popor care-și revendică dreptul la autodeterminare și la democrație.

Mai știe că parte din ”rațiunea” declarată ”de stat” a Germaniei e dreptul la existență al Israelului, un drept masiv și programatic contestat de un Iran islamist care, cu rachetele lui balistice, cu dronele și rețelele lui teroriste, precum și cu ambițiile lui nucleare, amenință nu doar Israelul, regiunea și comerțul global, ci și teritoriul NATO.

După cum s-a văzut când forțele alianței au interceptat trei rachete aflate în drum spre baza NATO din localitatea turcă Incirlik. Ori când au fost atacate bazele Marii Britanii (țară membră a NATO) din Cipru.

Și atunci, de ce aberează guvernul german?

E purtătorul său de cuvânt Kornelius apucat de febră? Se zvârcolește în plin delir? Oare ce-o fi în capul lui? Cum să nu fie această luptă împotriva barbariei amenințând masiv întreaga civilizație și tot Occidentul, precum și valorile sale, un război al NATO, câtă vreme alianța e întemeiată tocmai pe valoarea libertății, trădată mai nou nu doar de Turcia islamistă ci și de țări europene conduse de regimuri naționaliste, woke și pro-teroriste?

Am reliefat în repetate rânduri (mult înaintea debutului acestei conversații halucinante cu participarea purtătorului de cuvânt parcă apucat de streche al guvernului berlinez), de ce anume acest război nu e doar al Americii și al Israelului, ci al întregii lumi civilizate.

Kaja Kallas dă semne, în mod surprinzător, să fi înțeles acest lucru. Nu și cancelarul creștin-democrat al Germaniei, Friedrich Merz? Nu și premierul britanic Starmer?

Toți par victimele unui discurs profund tarat de antiamericanism și antisionism.

Vai de tine Europa. Dar și de tine, America

Vai de voi și de noi, pentru că forța Vestului rezidă în unitatea lui. Cum s-a văzut în primele două războaie occidentale din Golf. Începute de americani nu chiar fără motiv.

Dezbinarea s-a manifestat cu efecte pernicioase încă din cel de-al doilea, cel irakian.

Iar relațiile transatlantice, zdruncinate atunci de agentul de influență din buzunarul vestei lui Putin, Gerhard Schröder, n-au făcut ulterior decât să se deterioreze sub impactul trufiei și inadecvării germane și europene.

Acum gâlceava e alimentată de extremiștii de stânga și anti-trumpiștii pe față sau mascați. Care zugăvesc insistent scenarii catastrofice. Și pretind că America n-ar fi fost, chipurile, ”conștientă de riscuri”, când s-a năpustit într-o ”aventură” ca aceea din Irak, că n-ar fi calculat din timp, că nu și-ar fi creat planuri de contracarare a unui ”faliment predictibil” și că n-ar fi, chipurile, ”de datoria NATO”, să scoată castanele din foc pentru America.

Nu, serios? Dar, chiar dacă ar fi așa: ce e NATO fără America?

Și ce-ar fi pentru alianță falimentul ei? Căderea Americii (lui Trump) ar însemna nu doar o alianță la ananghie și un pact defensiv la mare strâmtoare. Ar însemna, efectiv, moartea NATO.

Căci, da. Vorbele chiar sunt în stare să omoare. Ba și să vină de hac celei mai puternice alianțe militare din istorie. Dar ce le pasă neomarxiștilor din universitățile americane, care tot cântă prohodul operațiunii Epic Fury?

Or, nu e așa. America e edificată de mult!

Are drept dușman regimul islamist nu de azi de ieri, ci din 1979. SUA au știut mereu cine califică America sistematic drept ”Marele Satan” și pune în pericol la fel de sistematic circulația în Strâmtoarea Ormuz. A pretinde acum că Pentagonul ar fi ignorat riscuri calculate de decenii ale unei intervenții militare în Golf e o minciună crasă. Și statele europene s-au arătat în ultimul deceniu la fel de edificate. Motiv pentru care au simțit nevoia să întreprindă ceva. Fiind prea lașe ca să acționeze militar, s-au mulțumit să reintroducă nu de mult sancțiunile impuse mullahilor. Care s-au dovedit însă vădit ineficiente întru eliminarea pericolului nuclear.

Dar și Trump greșește grav

Președintele SUA și principalii piloni ai administrației sale au omis să explice americanilor și aliaților, în mod clar și univoc, (nu pe mai multe voci disjuncte) care este miza acestui război.

Mai grav. America și Israelul câștigă pe teren indiscutabil, dar pierd categoric războiul psihologic și propagandistic, campania pentru dezinformare, cu care Iranul islamist și aliații lui radicali din Rusia China și din cele două extreme apusene, cu tot cu profesorii universitari woke, precum și cu consilierii foștilor președinți de stânga ai SUA, speră să împiedice o victorie a lui Trump. Și să demoralizeze Vestul, pentru ca să obțină un pat înaintea probabilei victorii americano-israeliene în acest război.

Rațiunea războiului ar trebui, desigur, să fie limpede oricui. Iranul islamist, teocratic și totalitar e condus de un regim fanatic și zănatic. Unul care și-a pierdut de mult orice urmă de bun simț, orice raționalitate, orice sobrietate, orice busolă, devenind un actor politic și militar care, în interesul păcii globale, trebuie neapărat scos din joc, așa cum stăruie și Arabia Saudită pe lângă liderul SUA.

Nu doar interesul strategic al garantării securității circulației în Strâmtoarea Ormuz e în chestiune, ci pacea și securitatea regiunii și a globului. Dacă toate acestea nu sunt de competența celui mai puternic pact militar al planetei, de a cui o fi? De-a Chinei comuniste?

Poate de-a Iranului, a Rusiei, a Frăției Musulmane, a altor dictatori și a extremiștilor apuseni?

Discursul pro-islamist. Și miza reală a războiului

Sigur, cei din urmă, inclusiv cei din Germania, vehiculează în continuare, obsesiv, sintagma cu ”războiul Israelului”. Că statul evreu ar fi ”împins America în acest conflict”. Sau că războiul ar contraveni dreptului internațional.

Se ascunde aici esența discursului antiamerican și antisemit.

Am explicat repetat că America încearcă din anii 80 să asigure securitatea Strâmtorii Ormuz și să obțină de la teocrația iraniană o poziție adecvată conviețuirii pașnice pe glob. Am explicat, tot repetat, de ce anumite concepții excesiv de strâmte ale dreptului internațional au devenit inoperante. Și de ce acest război NU este DOAR al Israelului, ci, în egală măsură, al SUA și al întregului Vest. Care, alături de ”Marele Satan”, America, și după distrugerea statului evreu (deci a ”Micului Satan”, în accepția Teheranului) e clar următoarea țintă a regimului iranian, mulahii străduindu-se să preia controlul asupra statelor islamizate din vestul Europei.

În cauză, prin urmare, ca să știe pe de o parte purtătorul de cuvânt al guvernului german, pe de alta antisemiții, antiamericanii și orice cap sec, este, alături de existența tuturor democrațiilor liberale, soarta ordinii mondiale bazate pe reguli.

Pe care au aruncat-o în aer mai întâi Rusia, iar apoi interpușii Iranului din Gaza, cu toții membri ai axei sino-ruso-irano-nordcoreene. Ei și toti extremiștii pariază in corpore pe eșecul principalei puteri din NATO, în speță al SUA și al principalului lor aliat, Israelul. Refacerea acestei ordini nu poate fi atribuită Chinei care o vrea făcută zob și restabilită cu regimul comunist la cârma treburilor globale, cum am văzut că propun, sugerează sau au aerul că vor niște comentatori occidentali smintiți.

Spre satisfacția celor chinezi. Mulți au aerul de a nu fi sesizat că Iranul islamist a refuzat repetat, de facto, orice aranjament negociat veritabil al conflictelor lui cu lumea civilizată. Și că ambițiile lui nucleare au constituit principalul măr al discordiei cu Occidentul, de mai multe decenii încoace.

N-am cum să-i ajut pe care, după explicații și argumente logic închegate și bazate pe fapte, continuă să se alimenteze cu iluzii, teorii ale conspirației și vorbe în doi peri, crezând ori susținând, spre bucuria Rusiei și Chinei, că acest război n-ar fi al nostru, al democrațiilor liberale. Și că n-ar fi al NATO.

Știri bune și rele

Vestea bună e că, în ciuda anti-trumpismului și antisemitismului militant al multora, SUA și Israelul se bucură de-o asemenea superioritate militară, încât vor învinge clar și categoric în acest război.

Cea proastă e că SUA, care cheltuiește enorm pe arme și pe această intervenție militară, trebuie să găsească ac de cojocul armelor ieftine ale Iranului, care sunt dronele și propaganda.

Or, Trump n-a făcut tot ce trebuie ca să explice limpede și persuasiv cum și de ce trebuie purtat acest conflict militar. Și ca să contracareze eficient războiul psihologic, edificând lumea în ce fel încearcă dușmanii Vestului să câștige lupta, torpilând efortul americano-israelian prin defetism stârnit de informații și prognoze false despre un imaginar ”eșec” occidental în acest război.