La moartea lui Jürgen Habermas

Există și prostii la nivel înalt. Unele dintre cele mai funeste s-au comis din anii 90 încoace, când, după înfrângerea URSS și a sateliților ei în Războiul Rece, s-a crezut că victoria democrațiilor liberale e definitivă, irevocabilă și ireversibilă.

Un autor de enormități de acest fel s-a dovedit politologul american Francis Fukuyama. Care, mult aplaudat de stânga apuseană, a proclamat chiar, fără să roșească, ”sfârșitul istoriei”.

Mai nou, dă lecții Statelor Unite și președintelui ei. Care chiar are uneori nevoie de ele. Dar, fără ca Fukuyama s-o admită, el se situează deasupra inepților săi predecesori, care au lăsat cancerul islamismului și, mai ales, al celui iranian, agravat de ambiții nucleare, nu doar balistice și teroriste, să metastazeze, asistând cu mâinile în sân la răspândirea focarelor patologice ale bolii. Ori stimulând chiar proliferarea tumorilor sale.

Nici Jürgen Habermas, filosoful (de stânga) al Germaniei postbelice și al vechii Republici Federale, care a murit la 14 martie, la 96 de ani, nu s-a comportat în viața politică întotdauna ireproșabil.

Habermas era, din instinct, profund anticapitalist și, în esență, ostil valorilor care au contribuit la ridicarea Europei și a Vestului, întemeind democrațiile liberale, deși s-a prezentat, mereu, ca apărătorul lor. Și ca ”apărător al democrației”. Fără să fie însă, mereu și cu adevărat, ce pretindea că e.

A început bine, prin a-l critica în anii 50 pe gânditorul nazist Heidegger, care delirase în anii 30 despre ”măreția național-socialismului”, fără să se dezică vreodată de propria sa rinocerizare (cum nici Mircea Eliade n-a făcut-o).

Dar marxiștii Adorno și Horkheimer, care reveniseră din emigrația în SUA și l-au luat pe tânărul Habermas la Institutul de Cercetare Sociologică din Frankfurt, nu l-au ajutat să depășească limitele unei gândiri istorice care n-a progresat mult dincolo de înțelegerea și sublinierea imperativului ca trecutul nazist să nu se mai repete. Și ca germanii să-și asume propriul trecut, exorcizându-l prin acceptarea responsabilității pentru genocidul anti-evreiesc și pentru consecințelor lui.

Ca tânăr gânditor, Habermas, a avut totuși meritul de a critica judicios extrema stângă germană, a cărei ideologie a calificat-o drept ”fascism de stânga”, înainte de a-și regreta, ulterior, radicalitatea cu care spusese adevărul.  

Dacă Habermas și-ar fi depășit limitele, Germania n-ar fi asistat în mare măsură pasiv, de la finele anilor 70 încoace, la ascensiunea islamofascismului irainan și sunit, a ruscismului putinist și a mișcării woke. Or, librarii germani, care i-au vândut cele vreo 50 de cărți, l-au premiat în 2001 pentru că ar fi știut ”mereu să livreze cuvintele de ordine ale situației spirituale a epocii”.

Chiar a știut? Îndoielile sunt cât se poate de legitime.  

Tristă epocă și dezolată vreme, în care Germania, principala putere economică europeană, n-a știut să se orienteze mai bine, decât urmând cuvintelor sale de ordine, spre a se trezi în merkelism. Iar apoi în dorul năprasnic al negocierilor cu Putin, recomandate de Habermas în 2023, la aproape un deceniu după samavolnica anexare a Crimeei. Și la un an după invazia generalizată a Rusiei în Ucraina, care merita, dar aștepta în van, un adecvat ajutor german.

I se cuvine în schimb respect pentru că, după masacrul comis de Hamas la 7 octombrie 2023, Habermas a considerat insuportabile amenințările la adresa vieții evreiești din Germania, Și pentru faptul că a avertizat împotriva acuzelor de imaginare ”intenții genocidare” lansate împotriva Israelului.

Dar el a crezut, fals, ca filosof al ”eticii discursului” și al ”acțiunii comunicative”, (1) că datoria protejării vieții evreiești ar decurge din răspunderea Germaniei pentru cele petrecute în Holocaust. Și comise în numele poporului german. În realitate, această datorie decurge din minima moralia. Din simplă omenie, dacă nu și din instinct de conservare a lumii libere. Din care face parte și Germania.

Dar ideea de națiune (un demos fără de care nu există democrație) nu conta pentru el. Altfel nu s-ar fi opus, prostește rău, reunificării germane.

Pentru el conta un concept al comunicării ca acțiune bazată nu pe natura omului, nici pe interesele și instrumentele lui, sau pe adevăr obiectiv și strategii de succes, și cu atât mai puțin pe interesele națiunii și culturii ei, ori ale democrației reale, ci pe un limbaj orientat spre consens.

Care în ultimă analiză este, ca poziție principial neconflictuală, o construcție aproape la fel de artificială, precum și mai perniciosul și periculosul deconstructivism francez.

L-a obsedat comunicarea pentru că suferea de un puternic defect de vorbire? Ușurința cu care s-a desprins de realități, în favoarea îmbrățișării unui edificiu teoretic nefalsificabil, a unei construcții-surogat de realitate, precum teoria sa, l-a purtat voios către o aberantă viziune politică universalistă a Europei, văzută ca teren experimental al păcii globale eterne și continent al speranței veșnice.

Cotropirea Ucrainei și lașitatea puterilor europene în fața lui Putin și a islamofascismului de sorginte iraniană au pus capăt acestei utopii, trezind din visare o mână de europeni lucizi. Nu și vieții onirice a filosofului german, a cărui somnolență s-a perpetuat netulburat.  

Aceasta nu a fost doar tragedia lui. Eșecul nedisocierii, la timp, de prostii articulate la nivel înalt și foarte înalt e mai ales tragedia celor care nu reușesc să distingă între valori părelnice și autentice.

E mai ales catastrofa țării pe care, deși n-a iubit-o, l-a ridicat entuziast, în deruta ei postnazistă și în rătăcirea ei marxistă, pe scut, ca gânditor național, dar s-a trezit lăsată de izbeliște și dezorientată, când ordinea bazată pe reguli a început să fie demolată de tiranii. Cărora puțin le-a păsat de ideile filosofului și de modul în care concepea el rațiunea.

Experiența istorică, bunul simț și scrierile întemeietoare ale religiilor iudeo-creștine ar fi trebuit să-l lămurească din capul locului că nu poate exista o conviețuire pașnică durabilă cu dictaturi totalitare, nihiliste, ale căror ideologii reclamă in corpore nimicirea Vestului.

Note

(1) Teoria acțiunii comunicative – Theorie des kommunikativen Handelns, 1981