Darul lui Dumnezeu. Și mari greșeli americane și ale altora cu privire la Iran

Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă.

Războiul din Iran e o amenințare globală. Încă și mai mare ar fi amenințarea dacă nu s-ar sfârși convenabil păcii în lume. Căci ar genera un Iran islamist puternic, care ar șantaja nu doar regiunea, ci întreaga planetă.

Ca atare, războiul nu e doar în sarcina Statelor Unite și Israelului

Dat fiind pericolul vădit planetar, și nu doar regional, reprezentat de un Iran islamist aliat cu Rusia și China, al cărui terorism amenință să plonjeze economia globală într-o criză energetică de amploare, eliminarea acestei primejdii reprezintă o misiune a întregii omeniri.

Faptul că omenirea nu pare în stare să-și asume această sarcină nu o derobează de răspundere nici pe ea, nici pe actorii care pot ajuta la îndeplinirea ei.

Și nici pe aceia, care-i pot sfătui de bine pe comandanții supremi ai forțelor armate angajate în efortul eliminării marelui pericol iranian. Pericol care e deopotrivă exagerat constant (de antiamericanii și antisemiți care-și doresc eșecul întreprinderii militare, menite să ducă la debarcarea mullahilor) și, totodată, permanent subestimat, de aceiași sau de alți antiamericani și antisemiți, în speranța de a convinge că ”războiul preventiv n-ar fi trebuit declanșat.”

Uite că trebuia. Căci, din două una: dacă, pe de o parte, mullahii totalitari, teroriști, expansioniști, genocidari și cu ambiții nucleare militare sunt foarte puternici acum, acțiunea preventivă împotriva lor trebuia declanșată și finalizată de mult! Și e mai bine mai târziu decât niciodată. Iar dacă, pe de alta, așa cum se prezintă situația în realitate, sunt relativ ușor de învins, dacă se va aplica presiunea necesară, știut fiind că mullahii s-ar putea întări peste măsură într-un viitor apropiat, în caz că nu se aplică, operațiunea militară americano-israeliană constituie un imperativ actual și era inevitabilă.

Or, pe moment nu luptă pentru valorile occidentale decât trei țări: SUA, Israelul și Ucraina, reliefa cu regret, în ynet, Dan Zamansky. Celelalte sunt, potrivit lui, fie de partea dictaturilor și terorismului islamist (ca Spania guvernului extremist al lui Pedro Sanchez), fie conduse de naivi sau proști ca premierul britanic Starmer, sau binevoitoare, dar cam neputincioase, ca Germania lui Merz.

Obstacole minore și majore

Problema rezidă între altele în egoismul, lașitatea și inadecvarea intelectuală a multor factori de decizie și comentatori, care nu înțeleg cum trebuie natura și dimensiunile chestiunii.

Cel mai important factor în chestiune e chiar președintele SUA, Trump. Care a comis mai nou greșeala de a oferi aliaților din Rusia ai Iranului un respiro în sfera sancțiunilor, ridicându-le parțial pe cele petroliere, o înlesnire de care va beneficia întreaga axă a răului, sino-ruso-iraniană.

E foarte bine că Germania l-a contrazis și criticat în acest domeniu pe președintele Statelor Unite, iar UE a hotărât să nu-l urmeze pe Trump în ridicarea parțială a sancțiunilor.

La război se comit relativ frecvent, desigur, erori involuntare. Bombardarea unei școli de fete în debutul campaniei a fost, potrivit presei de stânga apusene, fapta aviației americane, care ar fi folosit date caduce ale serviciilor secrete. Greșeala ar fi constat din neverificarea datelor existente.

Nu e vorba, deci, de o crimă de război, căci nu a existat intenția comiterii ei. Dar e, clar, extrem de regretabilă.

Net mai nefericită și mai pernicioasă ar fi oprirea prematură, din voința președintelui SUA, a efortului de război americano-israelian. Israel Hayom reia o sursă politică majoră din regiune, care afirmă că Donald Trump ar fi dat statului evreu încă ”o săptămână spre a pune capăt campaniei militare”, de vreme ce schimbarea de regim ar presupune forțe terestre și implicarea protestatarilor iranieni.

Care nu ar fi de așteptat să mai aibă loc pe termen scurt. Și nici SUA nici Israelul nu vor să disloce în Iran trupe terestre.

Reluarea revoluției iraniene?

 ”Poți duce oamenii la apă, dar nu-i poți forța să bea”, a spus în acest context, pe drept cuvânt, premierul israelian, Netanyahu. Al cărui patronim înseamnă, în ebraică, ”dat” sau dăruit” de Dumnezeu.

Regretul șefului executivului israelian e îndreptățit. Aviația israeliană bombardează sistematic aparatul represiv islamist, cu tot cu Gărzile Revoluționare și cu teroriștii subalterni lor din poliția politică internă, BASIJ. Iar IDF s-a apucat, în mod salutar, să-i combată dur și sistematic și pe interpușii șiiți, libanezi, din Hezbollah, ai islamiștilor iranieni.

Dar, și unii și alții se ascund în parte bine. Și, amenințați recent din nou, sălbatic, de acest aparat represiv, potivit căruia protestatarii (oricât de pașnici) ar urma să fie reprimați dacă ies iar în stradă mai cumplit chiar decât la 8/9 ianuarie (când securiștii regimului islamist se estimează că ar fi exterminat 30.000 de manifestanți pașnici) iranienii sunt rău speriați și intimidați.  

Pot fi înțeleși cu atât mai bine că nu ies în stradă să distrugă forțele represive, cu cât Trump i-a chemat să stea în casă câtă vreme zboară bombele. Apoi, n-au arme și mijloace de comunicare. Internetul e închis. Cum să se organizeze astfel, încât să aibă o șansă în fața bandelor înarmate până în dinți și capabile încă să comunice, ale unui regim islamist și terorist, criminal în masă?

Și totuși, aceasta e șansa istorică a iranienilor

Aceasta e șansa lor de a-și redobândi libertatea, vederea clară și capacitatea de a reveni, întrezărind-o la capătul sacrificiului propriu, la o viață în adevăr și la o existență demnă.

De prea multe ori au greșit și iranienii. Au debarcat regimului șahului, acum o jumătate de veac, acceptând ca oile duse la tăiere instalarea mullahilor. Iar apoi au protestat periodic, pașnic, împotriva unui regim care nu înțelege decât limbajul forței.

E cazul ca iranienii să nu mai comită încă o dată vechile erori, ci să acționeze și fizic decisiv.

S-ar compromite însă darul lui Dumnezeu, care este această șansă istorică, dacă mai-marii israelieni și americani nu înțeleg că e vorba de un război care chiar trebuie încheiat cu o victorie decisivă, constând din demantelarea regimului mullahilor. Ceea ce n-ar reclama doar ajutor concret pentru reluarea mai eficientă a revoluției iraniene.

Ceea ce ar implica pe de o parte o unitate de vederi din păcate inexistentă la Washington (unde prevalează grija privind prețul petrolului) și la Ierusalim, (unde predomină o prematură bucurie legată de realizările militare ale primelor două săptămâni de campanie).

Și ar mai implica o inevitabilă intervenție cu trupe terestre. Sau măcar cu efective substanțiale de agenți secreți, în stare să-i organizeze și să-i înarmeze pe iranieni.

O astfel de victorie ar fi cu atât mai dezirabilă și prețioasă, cu cât ar reprezenta o contribuție decisivă la contracararea eficientă a tuturor grupărilor și regimurilor islamiste aflate încă, in corpore, în picioare, deși sunt în război cu civilizația, din Yemen până în Iran și din Irak până în Liban și Afganistan. Precum și din Gaza în Vestul de extremă stânga, palestinianist. Unde azi, 13 martie, a avut loc un atentat incendiar asupra unei sinagogi olandeze din Rotterdam. Căderea mullahilor ar da moralului tuturor extremiștilor o lovitură mortală.

Dar până când?

Războiul se va termina, cu adevărat, abia când toate mișcările și regimurile evocate vor fi peste tot debarcate și dezarmate. Când nu vor mai exista decât în memorie și în cărțile de istorie.

Va dura mult? Evident. Cu atât mai mult cu cât unele state europene și arabe încearcă, egoiste, să tragă spuza pe turta lor, căutând aranjamente speciale cu mullahii, ceea ce trădează interesul vital al lumii civilizate de a pune pe butuci regimul. Și cu atât mai mult cu cât sunt pline rețelele de voci de la extrema dreaptă, chipurile ”creștină”, care-i susțin pe islamiștii de la Teheran.

Cozmin Gușă, sluga doar aparent imbecilă a Kremlinului, pledând nu de mult, potrivit presei oficiale a lui Putin, pentru un ”parteneriat strategic al României cu Rusia”, e liber și neatârnat. El statua mai nou că, a-i ajuta pe americani contra Iranului și pe ucraineni contra Rusiei ar reprezenta, chipurile, ”o lovitură de stat”. Când de fapt în propaganda lui pare, in nuce, să rezide puciul.

Presa de stânga, de la New York Times la NBC și de la ABC la The Guardian et ejusdem farinae nu e mult mai brează. Pare la fel de vândută jihadismului, de vreme ce refuză până și să-i identifice, nominal și religios, pe musulmanii adepți ai ”ISIS” care, în numele ”statului islamic”, au aruncat recent cu bombe artizanale într-un protest anti-jihadist, derulat în fața sediului primarului musulman și socialist al New Yorkului. Care cocoloșește și el terorismul islamofascist, când nu-l justifică și promovează.

Dar oricât ar mai dura, acest efort militar, politic și economic nu are alternativă.

Așa cum nu se poate respinge darul lui Dumnezeu. Care a spus: ”Să fie lumină”. Să ne rugăm să lumineze în continuare nu doar Israelul. Ci și, nu în ultimul rând, administrația americană. Și electoratul american. Căci a declara unilateral victoria spre a opri campania rapid, nu ajunge.