Mizerabilii față cu o Germanie istoric nouă. Și o Europă care începe să fie altfel

Traversăm vremuri cel puțin interesante. Avem nevoie în continuare de sprijinul dvs. Jurnalismul independent e mai important decât oricând, vă rugăm să îl susțineți printr-o donație. Vă mulțumim că ne sunteți alături!

Epică nu e doar imbecilitatea căciuliților formatori de opinie de extremă stânga din SUA, care îl descriu la New York Times și Washington Post pe liderul totalitar și criminal în masă iranian, ayatollahul Khamenei, ca pe un ”bonom” cu ”barbă stufoasă” și ca pe un ”șoarece de bibliotecă”, iubitor al romanului scriitorului francez Victor Hugo, Mizerabilii. Ori a Oanei Lasconi care-l crede pe (K)Hamenei ”de o mie de ori mai moral și feminist decât Satana de patriarh Daniel”.

Nu mai puțin memorabilă e lașitatea liderilor britanic și francez. Care repetă față de teocrația teroristă din Iran politica de appeasement franco-britanică aplicată în genunchi, mai întâi bolșevicilor, apoi, în anii 30, regimului nazist. Iar ulterior urmașilor lui Stalin. Iar apoi regimului Putin și dictaturii chineze. Maniera în care se tânguia zilele trecute premierul britanic Starmer, încercând penibil să se disocieze de acțiunea militară americano-israeliană, menită să dea o șansă de libertate iranienilor și să apere lumea liberă de un pericol mortal, nu doar balistic și terorist, ci și nuclear și genocidar, va rămâne, ca exemplu negativ, în cărțile de istorie.

Mulahii iranieni l-au ”răsplătit” pe deplorabilul Starmer, pentru împăciuitorism, aproape pe loc. Au bombardat a doua zi bazele britanice din Cipru și Bahrain. Va constitui un capitol în sine al manualelor de politologie ale viitorului cum NU trebuie procedat în confruntarea cu inamicii libertății și civilizației iudeo-creștine, dacă se dorește apărarea națiunilor libere și democratice, descurajarea tiranilor totalitari, agresiunea lor militară, expansionismul lor, terorismul și genocidul.

Nu mai puțin penibilă e poltroneria, etalată involuntar de un președinte al Franței mereu înțepat și pompos ca Macron. Ca restul politicienilor de stânga vest-europeni, liderul de la Elysee e la mâna partidelor care-i susțin jalnicul guvern, a ideologiei lor radical stângiste, ca și a debordantei imigrații musulmane și islamiste, care constituie un factor electoral important pentru progresiștii din Apus. Cât despre contraperformanța premierului spaniol Sanchez, un extremist de stânga virulent antisemit, care a refuzat să permită americanilor să-și folosească bazele militare din peninsula iberică, liderul de la Madrid l-a lăsat în urmă, în materie de antisionism și antioccidentalism, chiar și pe autoritarul președinte islamist al Turciei, Erdogan.

Schimbarea la față a Germaniei

În virulent contrast cu împăciuitorismul, șovăiala și antiamericanismul – nu doar anti-israelismul – manifestate de liderii socialiști britanic, francez și spaniol, se arată atitudinea responsabilă adoptată de liderul guvernului german. Care a pus de o cotitură radicală și de-o schimbare istorică a Germaniei. Și prin urmare, a Europei.

Cancelarul Merz, care a trecut (prin inadecvare, eschive și împleticeli franco-britanice) la conducerea Bătrânului Continent, s-a alăturat 100% țelului american al ”schimbării de regim” în Iran. ”Suntem de acord că este nevoie de debarcarea actualului regim de la Teheran”, a spus liderul creștin-democrat textual.

Aflat alături de cancelar, Președintele SUA, Trump, l-a numit pe Merz ”un prieten”. Cancelarul a certat și regimul de extremă stânga de la Madrid, regretând că Spania a rămas singura țară din NATO care a refuzat cererea (aliatului american) de a-și spori cheltuielile militare.

Președintele SUA a spus, la rândul său, că America va tăia tot cu comerțul cu Spania ”cu care nu vrem să mai avem nimic în comun”, de vreme ce Madridul refuză augmentarea cheltuielilor militare spaniole. Trump a anunțat că SUA vor continua să-și folosească bazele militare spaniole, ”fie că-i place Spaniei, fie că nu”. Încât cancelarul, care a semnalizat și anterior că susține acțiunea americano-israeliană din Iran, în ciuda posibilelor ei probleme de ”drept internațional”, va trebui să se pregătească pentru represalii retorice isterice ale stângii radicale, germane și europene, în ripostă la regăsitul său atlantism. I se va repoșa, evident, presupusa ”trădare a valorilor europene”. Nu se știe exact care, dincolo de cele care reclamă imperativ sinuciderea Europei.

(LE. Ulterior, Merz a respins amenințările SUA cu tratarea comercială selectiv rea a Spaniei, explicându-i lui Trump în finalul vizitei că ”în UE toată lumea e -comercial- în aceeași barcă”). Realitatea este însă că, în NATO, în care numai Spania nu plătește ca toți ceilalți, guvernul Sanchez s-a despărțit el însuși de restul Europei și al partenerilor transatlantici. Și nici măcar în UE nu e toată lumea o apă și-un pământ. Și cancelarul mai are, vădit, nevoie de niște lecții dure, înainte de a se dezmetici total. Ori încearcă să fie, tactic, abil.

Europa la răscruce

De aici încolo se despart multe ape. Mai ales continentale. Schimbarea de epocă anunțată de predecesorul lui Merz, social-democratul Scholz, după invazia Rusiei lui Putin în Ucraina, în 2022, abia acum pare să înceapă cu adevărat să prindă contur.

Ce avem în fața noastră?

Un ultim tren, care plecase deja din gară și pe care cancelarul și Germania par să-l mai fi prins în ultima clipă. Au sărit în el după ce au alergat cu limba de-un cot. În tren sunt, vai, SUA și Israel, MAGA, Netanyahu și Trump. Operațiunea lor militară din Iranul mullahilor pare, de asemenea, să fi fost o salvare a lumii în ultima clipă.

Pare să fi fost izbăvirea Vestului, înainte să fi putut apăsa butonul șeful unui stat vinovat pentru moartea a zeci de mii din cetățenii proprii, a sute, poate a mii de americani și a israelieni, tartorul terorii în întregul Orient Apropiat și patronul unui arsenal balistic și al unei cantități de uraniu îmbogățit în stare să producă 11 bombe atomice, (după cum au admis negociatorii iranieni în fața lui Steve Witkof) .  

În acest context, al unei mântuiri planetare, nu doar multinaționale, iraniene, americane sau israeliene, nu se poate decât zâmbi condescendent la obiecțiile de ”încălcare a dreptului internațional”, avansate de ”oamenii de bine” din stânga progresistă a spectrului politic, în ideea că atacul preventiv americano-israelian n-ar fi ”prevenit” un atac iranian ”iminent”.

Cum pretinde carta ONU. Păi cum se determină ce este ”iminent”? După cum vor mușchii progresiștilor antiamericani și antisemiți?

Și unde a fost ONU în 1979, când teroriștii islamiști iranieni luau cu asalt ambasada americană de la Teheran? La 9/11, când aliații islamiști ai lui Khamenei din Al Qaida ucideau circa 3000 de americani la New York, Washington și în Pennsylvania?

Dar la 7 octombrie 2023, când în urma unui masacru mai atroce, prin exuberanța lui nedisimulată, decât cele naziste, comis de interpușii Iranului din Gaza, erau masacrați evrei, musulmani și creștini în sudul Israelului, violate în masă femei, răpite sute de persoane, cu tot cu bebeluși și supraviețuitori nonagenari ai Holocaustului? Și unde era organizația mondială în cruda reprimare a protestelor pașnice ale unui popor întreg, din care, cu maximă cruzime, poliția politică din Gărzile Revoluționare Islamice, subalternii lor Basij și milițiile arabe din subordine au măcelărit în câteva zile zeci de mii, împușcând și răniți pe paturile de spital, în timp ce tinerele iranience erau violate în pușcării sau asasinate pentru că nu purtaseră bamsaua islamică regulamentar?

Și unde au fost tonomatele stângii, care-l jeluiesc acum lacrimogen pe Khamenei și pe ceilalți aliați jihadiști ai extremei neo-marxiste, occidentale, când Republica Islamică se alia cu Rusia lui Putin și cu dictaturile, de asemenea totalitare și criminale în masă, ale tiranilor de la Beijing și Fenian? Când erau masacrați ucrainenii, în masă, cu drone Shahed, iraniene?

De ce se lamentează ele că SUA au demarat un nou ”forever war” (deși știu că președintele Trump detestă din rărunchi asemenea războaie îndelungate)? De ce se plâng prolix că nu ar fi, chipurile, treaba Vestului să efectueze o ”schimbare de regim în Iran”? Că americanii ar trebui ”să învețe” din ”eșecurile occidentale din Irak și Libia”?

Nu, serios?

Ce război nu se termină, dacă e câștigat, cu schimbarea regimului care, dacă rămâne la putere, conflictul militar ar continua sau ar fi reluat negreșit? Iar vărsările de sânge nevinovat s-ar perpetua și ele?

Chiar cred paiațele dictatorilor că lumea liberă ar fi fost mai sigură cu tirani la cârmă care, pe lângă ambițiile lor de a poseda arme de distrugere în masă, își gazau propriul popor, ca Saddam, nerezumându-se la aruncat în aer avioane de pasageri occidentali, ca Gaddafi?

Nu e încă sigur că SUA și Israelul vor reuși, cu ajutorul iranienilor, să ajute la eliberarea de tiranie și totalitarism a magnificului popor și a frumosului teritoriu persan. Dar orice om cât de cât lucid și moralmente decent are datoria de a pune umărul la curajosul și inteligentul efort americano-israelian și la succesul reorientării Europei, prin intermediul unei Germanii înnoite, spre omenie, libertate, demnitate și o democrație liberală reale, nu ipocrit invocate.  Acesta, să fie clar, nu e un război împotriva musulmanilor. E o conflagrație pentru apărarea civilizației asaltate de barbarie.