Uriașe greșeli iraniene. Republica islamică pare pe dric

Khamenei (sau Hamenei) a fost băgat în cofă. Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul și a fost luat cu vătraiul. Dar regimul islamist iranian nu e încă mort și îngropat, în ciuda decapitării lui, în magistrala operațiune americano-israeliană din ultima zi a lunii februarie.

Dar nici departe de groapă nu mai e, chiar dacă, așa cum e probabil, noul om forte de le Teheran este și mai râmâne o vreme Ali Larijani. Dar nu va dura nici el prea mult. Prea fac islamiștii greșeli multe și mari.

Prima și cea mai grea a comis-o însuși Khamenei, când a refuzat să-și pună la inimă lecția războiului de 12 zile de anul trecut.

Când, ”grație” precipitării lui Trump, regimul islamist iranian a scăpat ca prin urechile acului și, dacă nu ieftin, măcar cu zile, deși și-a pierdut apărarea antiaeriană și mare parte din instalațiile nucleare.

Erorile ayatollahului

Dar Khamenei a rămas pe cai mari. În ciuda faptului că oamenii săi n-au putut depista și astupa gaura scobită în rețelele de putere ale regimului de serviciile secrete israeliene, ayatollahul a rămas bățos și trufaș. Nici cu prăjina nu i s-a mai putut ajunge la nas.

Așa că i s-a tulburat rău judecata. Liderul suprem n-a mai înțeles mare lucru. N-a priceput că e penetrat. Că a exagerat cu represiunea și și-a compromis și ultimele resturi de imagine, ce-i supraviețuiseră datorită, integral, antisemitismului său virulent. Și anti-americanismului său la fel de puternic. Khamenei n-a înțeles, apoi, cp n-are, în ciuda parteneriatului său cu extrema stângă occidentală, cu Rusia și China, aliați în stare să-l apere altfel decât cu vorba; că descurajarea, distrusă de raidurile israeliene din iunie trecut care i-au nimicit precara apărare antiaeriană i s-a dus pe apa sâmbetei, în ciuda arsenalului său, refăcut parțial, de rachete balistice: și că funia i s-a reapropiat de par. Nu mai era deci realist să se dea omnipotent și să insiste asupra prezervării ambițiilor nucleare iraniene, a rețelei sale teroriste și a arsenalului său de rachete. Despre ultimele două subiecte, de intensă preocupare pentru israelieni care, după 7/10/23, e de înțeles că suflă și în iaurt, Khamenei nici n-a mai acceptat să discute cu SUA. Ca și cum el s-ar fi aflat la butoane.

Hybrisul costă. Trufia l-a orbit într-atât încât teroristul suprem al teocrației iraniene a comis enormitatea de a convoca o ședință a conducerii statului sub ochii spionilor israelieni și americani care-l penetraseră până la cotor.

Deși a existat un consens neoficial interzicând asasinarea de lideri de stat și de guvern, fie ei legitimi, fie tirani sângeroși, ar fi fost iresponsabil, în fața unui ins care a dezgropat nu doar securea războiului, ci a demarat, cu Hamas, la 7 octombrie 2023, iar apoi cu Gărzile Revoluționare, cu Hezbollah și Houthi, un veritabil program genocidar antisemit, să se rateze ocazia. Reiese că a lui e vina decapitării Iranului islamist.

Nefăcutele urmașului

Dar seria de monumentale erori și gafe islamiste n-a luat defel sfârșit cu moartea lui Khamenei. Larijani se arată la fel de incompetent, căci a prelungit-o fără a fi silit.

În loc să caute să creeze o prăpastie între americani și israelieni, pe de o parte, și între arabi și americani pe de alta, Iranul a atacat bezmetic interesele vecinilor. A bombardat teritoriile unor țări din regiune sau bazele, din Europa, ale britanicilor, pe care, ca dracul de tămâie, ar fi trebuit să se ferească de a le inoportuna.

Căci, din imbecilitate ideologică stângistă, din lașitate, sau inepție și credulitate, acele guverne se străduiseră, vai, să păstreze o auto-păgubitoare neutralitate în fața unei puteri iraniene islamo-fasciste de o monstruozitate amintind de hitlerism. Acum, din pricina marii nepriceperi a lui Larijanii, au ajuns de partea Statelor Unite și a Israelului.

Mai mult decât atât. În inconturnabila lor tendință de a se panica, sub presiune, și de-a comite, în serie, ample și grave greșeli de judecată și de calcul tactic, mai-marii regimului de la Teheran au închis Strâmtoarea Ormuz, blocând exportul a 20% din comerțul mondial cu petrol și gaze. Preșul petrolului a luat liftul. Pentru că nu mai poate fi livrat. Ceea ce nu se iartă, în măsura în care arde buzunare. Afectează direct vistieriile sultanilor, emirilor și dregătorilor statelor arabe din mare parte din Golf.

Și le supără serios și haremurile. Ceea ce e impardonabil. E posibil ca unele capete încoronate să se teamă să declare război mullahilor. E imaginabil ca unele, intimidate, să se simtă înclinate să intervină la Washington întru sistarea războiului.

Dar și mai plauzibilă e edificarea unei antante americano-israeliano-arabe. Această alianță ar interveni în favoarea poporului iranian revoltat și ar avea grijă să se ducă la bun sfârșit strădania debarcării mullahilor, în speță instalarea, la Teheran, a prințului moștenitor al tronului, Reza Pahlavi, orice preț ar reclama acest efort.

Frica și ura. Și mantra șireată cerând ”negocieri”

Sigur, antisemitismul global continuă să fie la un nivel fără precedent și să-i ajute pe mullahi. Deosebit de pernicioase pentru iranienii care suspină după libertate și luptă eroic pentru ea sunt strădaniile presei de extremă stânga, din Vest. Formatorii de opinie woke le mâncă din palmă prostește și sinucigaș antisioniștilor, atacând prezumtiva ”încălcare a dreptului internațional”, prin intervenția militară americano-israeliană. Sau invocând reale, dar suportabile riscuri de instabilitate regională și de război civil. Riscuri care ar trebui, chipurile, înlăturate prin ”revenirea la negocieri”.

Nu, de fpt și de drept nu mai e nimic de negociat cu teocrația. Cu un regim genocidar, radical vrăjmaș al valorilor occidentale și al propriului popor nu se poate trata decât dacă potențialii negociatori sunt imbecili. Ori și-au pierdut mințile, în condițiile în care ar trebui să știe că nimicirea mullahilor slăbește mult o tot mai periculoasă axă globală a răului, formată de ruși, chinezi și sateliții lor.

Leftiștii mai vicleni admit că iranienii merită schimbarea de regim, dar sugerează că ea n-ar trebui efectuată de americani și evrei și alimentează frica extinsă că poporul iranian ar fi prea dezorganizat ca să-și procure schimbarea de regim. Și că americanii par tributari faimosului TACO (Trump Allways Chickens Out).

Potrivit ”TACO”, Trump e prea speriat de perspectiva politică a unui ”forever war” , a unui nou război îndelungat și costisitor în regiune, invocat incontinent de izolaționiștii antisemiți și, în fond antiamericani, de extrema stângă și dreaptă, ca să disloce în Iran trupe terestre. Fără de care e greu de imaginat că va putea avea loc o demantelare a Gărzilor Revoluționare Islamice și, prin urmare, dorita schimbare de regim, în condițiile în care populația e dezarmată în fața terorii poliției politice islamiste.

O dinamică potențial decisivă

Dar ceea ce uită ori ignoră mulți e dinamica unor intervenții externe. Cele din urmă slăbesc nu doar forța și efectivele, ci și prestigiul inamicului, expunându-l unor presiuni uriașe, care-l determină să gafeze neforțat și să hrănească, astfel puterea și ambițiile rivalilor. Urmează disidențe, revolte și puciuri care cască și mai mult fisurile și spărturile din armura unui regim contestat oricum, masiv, de către segmente tot mai ample ale propriului popor.

Presiunile interne multiple se adaugă astfel celor externe.

Împreună, aceste forțe se potențează mutual și provoacă relativ rapida implozie regimului.

Așa e probabil să evolueze situația și în Iran. Va putea evita Vestul propriul lui colaps stângist-islamist? Se va înșuruba și uni în jurul actualei administrații americane? În acest caz nu se va mai pune problema dacă regimul mullahilor va cădea, ci doar când se vă prăbuși, dimpreună cu revoluția islamistă demarată de ayatollahul Homeiny, la finele anilor 70.