N-am cuvinte să-mi exprim oroarea pe care mi-o provoacă târfele și pițipoancele Securității. N-am cuvinte să-mi articulez scârba provocată de Messalinele care, fiice, amante și nepoate de tovarăși, continuă, ca magistrate, să strâmbe și să pervertească justiția românească, distrusă pentru ca polițiștii politici ai regimului comunist și succesorii săi să poată rămâne în fruntea bucatelor. Să fure pe mai departe, în voie. Și să-și încaseze la nesfârșit nerușinatele pensii speciale.
La antipodul lor sunt eroinele mele
Una dintre ele e prietena mea ieșeană, Oana Vasiliu.
La vârstă ei tânără, Oana a avut timp, iată, nu doar să crească trei copii minunați, să muncească pe rupte, să scape de mizeria din care și-a pornit viața și să devină un psiholog de excepție, ci și să iasă în stradă pe frig sau arșiță, ca să lupte în toate bătăliile societății civile pentru democrație.
Acum, Oana se teme pentru viața ei. Pentru că, apucat de nebunia geloziei, tatăl copiilor ei, de care e despărțită de un deceniu și jumătate, o amenință și o atacă. Iar autoritățile ieșene par să se arată incapabile sau nedoritoare să-și facă datoria de a o apăra.
Și apoi mai e femeia care l-a îngenuncheat pe Khamenei
Este Catherine Perez-Shakdam. Pare un spectru, o umbră, o fantomă. În fapt e o femeie în carne și oase. Dintre cele frumoase și curajoase.
Cine e? Cine a fost? O evreică născută la Paris într-o familie de agnostici de extracție yemenită, versată în studii orientale, specializată în farsi, convertită public la islamul șiit și emigrată în Iranul mullahilor și ayatollahilor genocidari.
Înveșmântată din cap până-n picioare în chador, și-a perfecționat, ani de zile, cunoștințele de limbă persană și a pilit, răbdătoare, lemnul dur și pentru mulți impenetrabil al relațiilor sociale, până și-a creat breșe, până l-a transformat în dantelă și a penetrat regimul iranian, ca jurnalistă, mai întâi la Londra, apoi la Teheran.
Se ruga întoarsă către Qom cu irepresibilă dăruire.
A pătruns, cu finețea prezenței sale, în elita regimului islamic, a devenit parte a cremei intelectualității iraniene. Scria articole de gazetă de propagandă cu atâta dibăcie și fervoare și îl cita, potrivit lui Philippe Memmi, pe șeful revoluției islamice, ayatollahul Khomeiny, cu asemenea evlavie și precizie, încât le țâșneau lacrimile dreptcredincioaselor din specia neveste și amante de generali de teroriste Gărzi Revoluționare.
Apoi, le trăgea de limbă la un ceai de mentă. ”Mai poate, al tău? Cum de mai rezistă, săracul? Cum își găsește pacea?” După care transmitea, codat, Mossadului, murmurele și vaietele îndrăgostitelor despre înaltele sarcini ale neprețuiților lor bărbați cu umerii plini de stele de generali. Despre întâlnirile lor nocturne. Despre misiunile lor de taină. Despre mișcări de trupe. Și despre apartamentele în care se retrăgeau să se relaxeze după vreun nou masacru.
Mossadul, care-i citea rapoartele codate la mii de kilometri distanță, avea să le reteze, cu ajutorul piloților israelieni, mâinile pătate de sânge. Aveau să fie eliminați mai toți, dimpreună cu savanții creatori de bombe atomice, dintr-o singură lovitură, în paturile lor. Odată cu decapitarea, la 13, 14 iunie 2025, a acestei oștiri teroriste, alcătuite din aproximativ 20 de inși, Orientul Apropiat și lumea scăpau vremelnic de un îngrozitor coșmar.
Când rachetele aviatorilor israelieni aveau să ilumineze cerul fără apărare al Iranului islamist, Cathrine, notează Philippe Memmi, a dispărut. S-a topit în umbrele și penumbrele nopții, s-a transformat în fantomă. A profitat de noaptea fără stele, a părăsit capitala și a ajuns în munții Zagros, din vestul Iranului, în teritoriul kurd, de unde a cules-o un elicopter al Mossadului, spre a o duce acasă, în Israel.
Iată o istorie și o eroină. Ambele adevărate.
Mulțumesc, Cathrine. Mulțumesc mult.
Atât? Nicidecum. Îmi amintesc spontan de trei femei minunate, evocate recent de Douglas Murray, în conferința ”Ce înseamnă să alegi viața”, rostită de el cu ocazia decernării premiului Alexander Hamilton, pentru apărarea valorilor occidentale, distincție cu care, pe merit, fusese onorat. E geniala scriitoare și publicistă, Oriana Fallaci, care l-a intervievat, în 1979, pe ayatollahul Khomeiny. Iar după 9/11 a scris eseul inubliabil, La rabbia e l’orgoglio, ”Mânia și orgoliul”. Apoi mai e tânăra ucraineancă, mama unui copil născut în ianarie 2022. După o lună aveau să invadeze rușii. Ea pleca, voluntară, pe front și n-avea să mai poată să-și vadă fiica nou născută, pentru că apărătorii ucraineni nu se bucurau de luxul de a putea fi înlocuiți în linia întâi. Și apoi mai e tânăra israeliancă Adi Baruh. Își satisfăcuse serviciul militar. Putea, la 7 octombrie 2023, să rămână acasă. Dar, ca atâția alți tineri israelieni, bărbați și femei, Adi a ales, deși părinții o implorau să nu plece, să lupte în sud, unde teroriștii islamiști luaseră cu asalt chibuțuri israeliene și violau, schingiuau, masacrau și răpeau nevinovați. A fost ucisă de o rachetă din Gaza în prima zi a luptelor. Le lăsase părinților un mesaj de adio: ”am vrut să-mi trăiesc viața. Acum vreau s-o trăiți voi pentru mine”.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.