Trump greșește tergiversând. Iranul trebuie neapărat eliberat

În culisele conflictului americano-iranian au loc trei ample operațiuni. Prima vizează strângerea de informații și evaluarea de obiective, respectiv a amplorii loviturilor necesare slăbirii decisive a mullahilor, în vederea debarcării regimului islamist.

A doua: propaganda și meditația asupra efectelor ei viitoare, de după declanșarea de operațiuni militare.

Și a treia: are loc o înfrigurată diplomație, condusă de Frăția Musulmană din Qatar, Turcia și Oman, menită să convingă SUA să nu se atingă de ayatollahul Khamenei și Gărzile lui teroriste, zise ”Revoluționare, Islamice”, contrată de încercările Americii de a-și convinge aliații, inclusiv pe cei europeni, că nu sunt în pericol dacă e debarcat regimul teocratic, islamist, iranian.

Dincolo și dincoace de aceste operațiuni cu impact tactic și strategic, Vestul are un formidabil adversar intern: tendința sa de a vedea situația geopolitică prin prisma propriilor lui ochelari, prejudecăți și idiosincrazii.

Ochelarii îl îndeamnă să vadă lumea în roz, ca un loc în care nu există inamici implacabili, ci doar amici și adversari cu care se poate negocia rațional, pentru că ”până la urmă, toți se vor da”, chipurile, ”pe brazdă, dacă le oferi destul”.

Or, nu așa stau lucrurile

Militanții totalitari și teroriștii ori propagandiștii lor nu sunt gata să-și scoată la mezat identitatea alcătuită din ură pe ceilalți, idei fixe, idolatrie și fanatism. Această mortală combinație e nu doar imorală ci, în cel mai înalt grad irațională. Ca atare, nu poate fi demontată pe cale rațională, prin tratative. A uita acest fapt ori a-l ignora vine la pachet cu un uriaș preț de sânge, cum s-a vădit nu o dată în istorie, în anii 30 și, apoi, în mega-atentatele de la 9/11 și de la 7/10/23.

Prejudecățile Vestului țin deopotrivă de complexul de superioritate a Apusului, ca și de obișnuința lui relativ nouă, indusă de neomarxism și postmodernism, de a-l compensa aparent (și întări în fapt) prin mecanismul woke al autoînjosirii occidentalului și al ridicării pe scut a inamicului tiermondist. Care trebuie musai să fie o ”victimă”. Una ”bună”, cu ”revendicări legitime”, indiferent ce crime în masă comite. Ceea ce e aberant de la un cap la altul. În pofida propagandei care susține aberația.

În plus, clișeele pseudo-analizei conflictelor din ultimul sfert de veac pretind că orice intervenție pentru debarcarea unor dictatori musulmani ar fi un bumerang. Că ar lovi forța occidentală debarcatoare, astfel încât a-l da jos pe un Saddam Hussein sau Gaddafi fiind, chipurile, o acțiune prea costisitoare și pernicioasă. Căci ar isca ”forever wars”.

Și această iluzie e întreținută cu zel de propagandele antioccidentale.

Or, debarcarea unor regimuri autoritare, criminale, generează în sine mari beneficii

Chiar dacă nu duce la crearea de state democratice veritabile, debarcarea tiranilor, care le desființează impunitatea după atrocități, furnizează oricum democrațiilor occidentale avantaje consistente în materie de morală, bunăstare, securitate și pace. Cu atât mai mult e necesară, politic și militar, în globalul război semi-hibrid actual, după decenii de cocoloșire a dictatorilor și teroriștilor în condițiile globalizării și tehnologiilor de vârf actuale, decenii care au compromis descurajarea regimurilor totalitare și au stimulat proiecte genocidare, precum cele transpuse de islamiști, comuniști și de axa lor sino-ruso-irano-coreeano-woke.

Aceste decenii ne-au adus extrem de aproape de un război nuclear global, care se cere evitat prin reactivarea disuasiunii.

În plus, altfel decât Irakul lui Saddam, Iranul e țara unui popor care s-a despărțit practic integral de potentații săi islamiști. Cei din urmă l-au supus unui veritabil genocid. E perfect comprehensibil că iranienii vor să vadă regimul Khamenei cât mai grabnic demis și înlocuit cu fiul șahului, astfel încât, altfel decât parte din oamenii din Irak, ar fi din capul locului, trup și suflet, alături de forța militară (americană, sau americano-israeliană) care i-ar veni de hac regimului.

Nici pomeneală, deci, de un nou ”forever war”, de un nou război interminabil în regiune.

Totuși, Trump a semnalizat disponibilitatea sa de a negocia cu un regim genocidar, cu care nu se poate, de fapt, trata. Și care e fericit să-l umilească pe liderul american, după ce Trump i-a cerut ultimativ să se oprească din omorât în masă protestatari și din a fabrica arme nucleare. Încât, chiar dacă disponibilitatea de a negocia e afișată doar din motive tactice, ea constituie o gravă eroare. Căci, pune bețe în roate descurajării. Și, nu mai puțin grav, acest regim e o piesă centrală din axa sino-ruso-iraniano-nord-coreeană, care a aruncat în aer ordinea mondială, atât la 24.02.24 cât și la 7.10. 2023. O piesă care mai e și o sursă majoră de teroare și instabilitate în cea mai volatilă regiune cheie a globului. Astfel încât e clar că trebuie doborâtă. Cu cât mai grabanic, cu atât mai bine.

Poate America să renunțe la demolarea acestui regim?

Sigur că poate. Dar numai dacă nu se vrea ”măreață” din nou.

Și numai dacă îi e indiferentă credibilitatea președintelui ei. Care a promis protestatarilor iranieni că ”ajutorul e pe drum”, dar a uitat, până acum, să-l livreze, în timp ce aproape 50.000 dintre ei erau masacrați – între care 30.000, cam cât la Babyn Yar, în numai două zile.

Cu un asemenea bilanț nu se ia Premiul Nobel pentru Pace, domnule Trump.

Dar n-au SUA timp cât cuprinde?

Nu pot americanii aștepta în liniște căderea mullahilor, dată fiind criza economică și monetară severă în care se zbate o țară adusă de Khamenei în sapă de lemn?

Amânarea loviturii militare americane are utilitatea ei, căci amplifică notabil presiunea asupra mullahilor, îi determină pe unii să facă greșeli și să treacă în tabăra americană cu arme și bagaje, dând SUA timp să strângă informațiile necesare sporirii eficienței unei intervenții, În rest, însă, n-au și nu pot.

Administrația Trump nu e veșnică. America e departe de ce-a fost cândva. Iar globul e geopolitic într-o fază extrem de periculoasă, în care dictatura comunistă chineză a lui Xi pare gata să cotropească Taiwanul și să extindă războiul antioccidental provocat de Putin. Apoi, deznodământul războiului ruso-ucrainean e încă departe de a da câștig de cauză valorilor occidentale. Iar UE rămâne slabă și smintită de antiamericanism și de obsesiile woke, favorabile în cel mai înalt grad expansiunii islamofasciste.

În acest condiții, Trump a obținut, în felul său, niște rapide, dar riscante succese politice externe, speriind Europa cu Groenlanda astfel, încât aliații să-i dea lumină verde cu Iranul. Cât timp se va menține pe verde semaforul aliat nu e clar deloc, cu atât mai mult cu cât extrema stângă, aflată la pupitru, la Londra, a lăsat Marea Britanie, spre rușinea Regatului Unit, în poziția de a fi singura putere europeană care să refuze să se ridice din genunchi și să treacă Gărzile Revoluționare Islamice unde le e locul, în speță pe lista grupărilor teroriste. Atât despre așa-zisa ”relație” cândva ”specială”, anglo-americană.

Atât și despre starea în care se află Occidentul scufundat în progresism radical și în anti-trumpism militant, care pun la încercare NATO nu mai puțin decât heirupismul și inconsistența președintelui american. Ar fi esențial ca Trump să nu irosească tot ce-a obținut de la europeni cu teatrul pe Groenlanda, silindu-și flota din Orientul Apropiat să părăsească scena cu treaba iraniană nefăcută.

Pare obligatoriu ca administrația să-și folosească eficient formidabila mașinărie de război spre a slăbi axa inamică a tiraniilor și a întări poziția democrației americane. Ca și poziția tuturor națiunilor care se ridică eroic împotriva unor tiranii genocidare. O atare utilizare eficientă nu se poate lipsi de ocazia schimbării de regim la Teheran.