Iluzii sexuale, politice și militare. Și despre amăgiri umanitare

Sunt tone de prejudecăți psihologice, religioase și culturale în care ne-am aranjat comod, ne simțim bine, credem că ne-am afla pe drumul cel bun, dar ne împiedică să ne vedem cum suntem și cum sunt cei din apropierea noastră și se varsă, frecvent, în catastrofă.

Scurtătura sexuală

Iată-l pe bărbatul care se refugiază în pornografie, pentru că nu-și mai iubește fizic soția sau prietena, întrucât l-a acaparat ciuda. I-a creat-o propria nevolnicie în combinație cu nevasta, și obsesia controlului ei asupra lui. În timp ce ea, la rândul ei, se simte incapabilă să cedeze acest control, între altele fiindcă se teme groaznic să nu cumva să fie abandonată. El încetează s-o dorească. Frica ei de abandon sporește. La fel, indiferența lui față de nurii ei.

Obsesia ei îl amputează psihologic. Reacția lui va fi cumplită. Fie își va apăra cu dinții libertatea și sexul pe cale de a fi psihologic retezat, abandonând-o pe femeia-casap în favoarea incertitudinilor venind la pachet cu independența. Fie se îmbolnăvește, refuză calea grea a antamării unei noi relații, poate dificile, preferă scurtătura porno către dopamină, consumă pornografia ca pe un drog, începe să aibă disfuncții erectile, devine impotent și moare.

Pentru că, după cum just reliefa recent elvețianca Johanna Janku, de meserie ginecolog și psihoterapeut sexual, obișnuința de a consuma stimulii puternici ai pornografiei desensibilizează și provoacă o progresivă disfuncționalitate erectilă de care va fi extrem de greu de scăpat.

Am impresia că soluția problemelor noastre sexuale rezidă în dragoste, libertate și responsabilitate, ca și în acceptarea autentică a naturii noastre. Așa suntem, antropologic, construiți? Să încetăm să ne mințim.

Să încetăm să ne înșelăm, crezând că am fi, chipurile, pe drumul cel bun deîndată ce bifăm pretențiile altora, dar interiorizate de noi, asupra noastră: pretențiile familiei, ale societății, ale tradițiilor, ale instituțiilor și elitelor politice, sau culturale și religioase.

Da, avem datorii și răspunderi. Dar nu doar față de alții, ci și față de noi înșine. Să nu le neglijăm, dacă vrem să supraviețuim. Sunt sacrosancte. Căci și noi suntem creați după chipul și asemănarea Lui.

Perechea iluziilor noastre sexuale (și morale) sunt amăgirile militare și politice

Scriu de trei ani și jumătate, zilnic, despre două războaie foarte sângeroase și interconectate, de vreme ce ambele, cel ruso-ucrainean și cel islamisto-israelian, sunt conflicte antioccidentale și genocidare, declanșate de forțe aliate.

Nu încetează să mă mire ușurința cu care, condiționați progresist, marxist, raționalist și relativist, ori, mai nou, islamist, ne lăsăm pradă ispitei de a ne amăgi cu privire la natura acestor conflicte și la modalitățile soluționării lor.

Nu puțini vor neapărat să creadă, optimiști și contrafactual, că agresorii ar avea pretenții doar ”teritoriale”, eventual chiar moderate. Care, odată satisfăcute cu ajutorul încrederii noastre în bunătatea și raționalitatea inamicului, ar prefața o înțelegere de pace pe termen (foarte) lung.

Alții cred că viitorul ar fi complet impredictibil și că, deci, nu pierdem nimic dacă investim credibilitate în omenia dușmanului și în pretențiile de viitoare nonagresiune, articulate de vrăjmași violenți și implacabili ca teroriștii islamiști. Ca mullahii. Ori ca Putin, care nu recunoaște nici poporul ucrainean, necum dreptul său la autodeterminare.

Aceste iluzii modelează, din păcate, nu doar speranțele deșarte pe care și le fac mulți cu privire la apetența pentru pace a unor baroni ai războiului, ci și programe de partid și planuri sau politici strategice sortite in corpore unui răsunător eșec. Inclusiv când aparțin superputerii, Casei Albe și Pentagonului. Care nu și-au depășit propriile traume, prelungind-o pe cea mare, a Americii, create de naufragiul războiului din Vietnam.

La baza tuturor fanteziilor se găsesc concepții ideologice, antropologice și sociologice greșite, lenea de a gândi, nădejdea găsirii ipoteticelor scurtături salvatoare și propaganda progresistă, care interzice Vestului orice patriotism, orice creștinism și orice anti-antisemitism, precum și, înainte de orice, să-și privească în față dușmanii, ca să nu se afirme despre occidentali că ar fi rasiști. Și ”islamofobi”.

Realități antropologice și sociologice

Ei bine, omul nu e ”bun” și numai societatea-l pervertește, cum credea Rousseau. E, după caz, și bun, și rău. Societățile îl pot corupe și perverti, sau, dimpotrivă, educa și ameliora.

Viitorul nu e complet impredictibil, tocmai pentru că omul se mai schimbă radical, moral, dar nu-și modifică esențial natura și este cultural, psihologic și antropologic determinabil. Deci, relativ previzibil. La fel ca popoarele.

Istoria ne oferă materia necesară determinării anumitor constante, pe baza cărora se pot edifica planuri de acțiune realiste, în locul celor fanteziste.

Văzute din acest unghi, predicțiile privind conflictul israeliano-arab, devenit nu întâmplător unul israeliano-palestinian dublat de unul israeliano-antisemit, nu riscă să dea greș, dacă țin seama de anumite constante ale conflictelor și ale celor implicând statul evreu.

În conflicte e valabil, în genere, dictonul roman ”si vis pacem para bellum”, dacă vrei pace, pregătește-te de război. Cum spunea profesorul meu de istorie, genialul domn Bogen, niciun război nu începe fără ca una din tabere să creadă că ar putea obține victoria. Echilibrul de forțe și descurajarea agresorilor potențiali aduc pacea, dacă tabăra clar mai puternică nu împărtășește o traumă sau un etos al păcii împiedicând-o să dezgroape securea războiului.

Viitorul, Israelul și războiul din Gaza

În conflictele statului evreu modern e valabilă observația scriitorului american neoconservator, Norman Podhoretz. Înțeleptul publicist al influentei reviste ”Commentary” a notat, la un moment dat, că, după fiecare război purtat de israelieni, mai întâi pentru a-și asigura independența, apoi spre a se apăra de egipteni, iordanieni, sirieni și libanezi, ori de atacurile repetate ale teroriștilor palestinieni, mai dispărea din ecuație câte un inamic arab. Aveau să se retragă din războaiele cu israelienii, rând pe rând, irakienii, egiptenii, iordanienii, libanezii, OEP, statele arabe din Golf.

Iar acum se pregătesc de pace sirienii noului potentat islamic, sunit, al Șaraa și saudiții, dacă nu ne înșală multe indicii.

Or, ceea ce n-a văzut Norman Podhoreț e că, pe măsură ce dispar inamicii regionali ai statului evreu, descurajați de înfrângerile de proporții pe care le-au suferit în fața IDF și a serviciilor secrete ale Ierusalimului, se înmulțesc și se întăresc dușmanii Israelului din lume. Și din Vest. Și ia amploare antisemitismul global.

E suficient să se treacă în revistă acuzele absurde, vehiculate de europarlamentari de stânga și extremă stânga, în contra emisarului UE pentru lupta împotriva antisemitismului, Katharina von Schnurbein, ca să se intuiască virulența acestui antisemitism. Vina ei? Von Schnurbein evidențiase ipocrizia unor angajați ai ONU și a unor eurobirocrați generatori de antisemitism prin rapoartele lor dezechilibrate despre prezumtive ”crime de război” israeliene, și antisemitismul ”ambiental”, cum i-a zis ea, creat prin acțiuni ”umanitare” în favoarea populației din Gaza.

Încurajați și sponsorizați ori înarmați de antisemiți, mai rămân parțial în picioare teroriștii islamiști ai Hamas, din Gaza. Iar ei, în ciuda peisajului parțial apocaliptic în care operațiunile lor teroriste și reacția generată de ele au transformat fâșia, continuă să creadă în fantasma victoriei lor în fața statului evreu. Și sunt stimulați puternic să nu-ți abandoneze credințele genocidare vizându-i pe evrei. Căci distrugerea statului evreu, ca avanpost și piatră de temelie a Vestului e un ideal împărtășit nu doar de islamiști, ci de întreaga suflare de extremă stânga din Vest.

În plus, în războaie, lipsa unei capitulări formale poate juca feste înspăimântătoare taberei care, teoretic, a învins. Fantasma unei presupuse victorii proprii a biruiților poate stimula noi tentative de nimicire a inamicului prin noi măceluri teroriste, de felul masacrului antisemit de la 7 octombrie, un început de genocid demarat cu mai mult entuziasm, cu mai multă voie bună și cruzime chiar decât Holocaustul.

Și e victoria Hamas în actualul război din Gaza o fantasmă? O utopie? N-a mai întrerupt statul evreu prematur o serie întreagă de campanii antiteroriste din trecut dând grupărilor islamiste impresia că-și pot clama ”victoria”?

Dacă poți îngenunchea o putere militară ca Israelul, forțând retragerea militarilor săi prin pârghia câtorva ostatici, te poți cu oarecare îndreptățire considera, la rigoare, mai tare.

Cu atât mai mult cu cât elita intelectuală, politică și culturală dominantă a globului, cea progresistă, antisemită, te încurajează din răsputeri să nu capotezi și să nu capitulezi.  

Comparații istorice iluzorii. Și cele cu adevărat utile

Am auzit oameni cultivați și inteligenți comparând o pace eventuală cu Hamas, acum, cu aceea încheiată de Begin cu Anwar el Sadat în anii 70 ai veacului trecut. În care trebuia doar să ai puțină încredere, ca s-o accepți.

Puțini au avut încredere că pacea israeliano-egipteană va ține. Or, a durat. Dar numai pentru că egiptenii au înțeles, grație lui Sadat, că au fost înfrânți decisiv. Și că n-au pierdut întâmplător, mortal, în două războaie succesive, mai întâi după un atac preventiv, israelian, apoi în urma unei invazii inițiate de arabii egipteni și sirieni.

Totodată, ura egiptenilor nu era existențială, sau alimentată sistematic, din Vest, ca a teroriștilor din fâșie. Lucrurile stau altfel cu palestinienii. Care au ales liber Hamas. Din care s-au recrutat și cei 3000 de jihadiști și ceilalți 3000 de civili participanți la masacrul, violurile, decapitările, schingiuirile și răpirile comise în Israel, neprovocat, la 7 octombrie 2023. Spre deosebire de egipteni, teroriștii Hamas încă n-au înțeles că au pierdut.

Orice ne-ar șopti persuasiv în urechi progresiștii și propriile noastre amăgiri umanitare, pacea cu ei nu va fi posibilă decât în urma unui dezastru național de proporțiile necesare să provoace traumele schimbării din temelii a psihologiei colective a poporului belicos și agresor. Și abia după ce vom înceta să ne mințim în speranța de a fi mai buni.

Cum mai observat repetat în trecut: nimic altceva n-a funcționat în cazul unor popoare belicoase ca germanii și japonezii. Le-a ajutat să se despartă de militarism doar cataclismul înfrângerii lor decisive în războiul mondial, bombele atomice și prezența durabilă pe teritoriul lor a trupelor americane.

În chestiunea păcii e ca-n sexualitate. Scurtăturile, ca pornografia, ori încheierea precipitată a unor războaie, pentru că așa vrea Trump, să nu cumva să riște viața vreunui militar american, nu prea ajută. Forțele israeliene nu vor mai putea pleca din Gaza decât cu riscul unor viitoare războaie. Unele chiar și mai devastatoare decât cel de față.