Slăbiciunea și sfârșitul cacealmalei: ultimul atu global al Vestului

”Există, oare, între crizele economice periodice, pandemia de Covid – 19 și războiul de agresiune al Rusiei un numitor comun”? – am fost întrebat. Intuitiv am replicat spontan că ”am impresia că da, admițând că nu e vorba decât o speculație, care are însă o doză mare de plauzibilitate”.

M-am întrebat apoi, cum să reduc la esență acest numitor comun? Iar răspunsul meu, extras din învățăturile politologice ale civilizației iudeo-creștine îmi pare a fi, într-un cuvânt: ”slăbiciunea”. E spectacolul slăbiciunii postmoderne a democrațiilor occidentale. Democrații, la ale căror valori a aderat Ucraina, iscând fără să vrea ura liderului rus Putin și consecutiva lui hotărâre de a invada și de a anula statul vecin, ca preambul al unui conflict militar cu Vestul, considerat, exact așa cum vedea și Hitler America, în anii 30 ai veacului trecut, ca entitate ”iudaizată”. Și, deci, în capul lui, ”degenerată”.

Cum și de ce începe un război

Or, nimeni nu începe un război despre care crede că-l va pierde. Nu-l declanșează nici măcar un criminal mafiot crescut la școala KGB-ului. Putin a crezut ceea ce, în ideologizarea și decuplarea lor de realități, au crezut și serviciile secrete occidentale. Și nu puțini români sau ucraineni le-au împărtășit iluziile. Potrivit căror, Ucraina și îngenuncherea ei completă sunt o chestiune de zile. Sau, cel mult, de câteva săptămâni. Urma probabil ca, apoi, Rusia să înceapă să arunce Vestul, treptat, înapoi, pornind de la granițele apusene ale Ucrainei îngenuncheate.

Se știe că doar dictaturile (ai căror lideri n-au a răspunde cuiva) dau drumul războaielor. Iar în tiranii, deciziile finale vizând demararea agresiunilor, niște decizii fundamentale, nu le iau decât dictatorii. Pe bază de proiecții de putere.

Putin s-a crezut mai tare decât era. Iar Occidentul mai slab decât este. Liderul rus a adoptat hotărârea de a cotropi Ucraina înșelându-se în plus, ca mulți alți analiști leneși, incompetenți în materie de sociologie, istorie militară și psihologia maselor, sau ghidați de principii politice aiurite, cu privire la capacitatea și voința de rezistență a ucrainenilor.

Ceea ce nu înseamnă că a transpus hotărârea atacului de la 24 februarie 2022 fără o evaluare serioasă a datelor globale și fără aprecierea eventualei apetențe a americanilor și vesteuropenilor, aliații guvernului inamic, care urma să fie combătut după cucerierea Ucrainei, pentru o interveni în ajutorul victimei.

Sub Joe Biden, SUA i-au simplificat mult propensiunea liderului rus spre o invazie, confirmându-i bias-ul cognitiv despre prezumtiva stare deplorabilă a Vestului. Și garantându-i fără alt motiv decât comoditatea și lașitatea proprie, fără să fie silite, fără vreun beneficiu, absența trupelor americane din peisaj, orice s-ar întâmpla în Ucraina, indiferent dacă va fi sau nu cotropită. America și-a proiectat astfel, la Moscova, imaginea propriei slăbiciuni.

Cine comite oare o asemenea enormitate diplomatică, făcându-și zob nu doar princiipile morale, ci mai ales cea sacrosanctă, din unghiul oricărui lider responsabil, a exercitării disuasiunii?

Doar un stat vrednic de milă, cu o conducere leșinată, ineptă, incompetentă și iresponsabilă se comportă astfel. Când acest stat e superputerea, inepția, incompetența și iresponsabilitatea conducerii lui nu înseamnă că n-ar mai fi redutabil. Continuă să fie de temut, date fiindu-i arsenalele fără egală de care dispune. Dar dacă la cârma lui apar lașitatea și slăbiciunea?

În acest caz, imperiul cu pricina a încetat să fie de temut. În principiu, e controlabil de la distanță prin manipularea angoaselor elitei lui politice. Și orice război poate izbucni oricând. Pentru că inamicii lui îl consideră atacabil și vor încerca să profite de pe urma ocaziei rare a vulnerabilității sale extreme.

Istoricul degringoladei

Sub ochii dictatorului rus s-a produs din 2008 încoace, poate chiar din anii 60 ai veacului trecut, o tot mai vizibilă degradare a valorilor de referință, de patriotism, de credință și de atașament la propria cultură și organizare socială ale societăților apusene. Pe retina dictatorului s-a întipărit tot mai puternica lor fracturare și polarizare, în speță învrăjbirea galopantă promovată mai cu seamă de ideologiile – surogat religios ale stângii radicale.

Și i s-au întipărit în memorie efectele catastrofale în materie de pregătire de luptă, ivindu-se la pachet cu aceste vertiginoase deteriorări spirituale, psihologice, sociale. Ele au zugrăvit imaginea unei iuți și profunde ruinări a puterii Occidentului, imagine culminând cu spectacolul jenant al fugii americane din Afganistan. Atunci, cu un an înaintea invaziei ruse, s-a omologat definitiv o impresie mai veche, inițial ezitantă, apoi tot mai persistentă și dezastruoasă pentru Vest. Care e condus de americani. Și anume, convingerea, forjată inițial de împăciuitorista politica externă a administrației Obama, că SUA sunt înclinate să-și trădeze aliații, părăsindu-i la greu, spre a-i pacifica pe inamicii lor

Această umilitoare și, în ultimă analiză, sinucigașă tendință (rapid vizibilă bunăoară în reacția placidă a guvernului Obama, una autodestructivă și audecredibilizatoare, la încălcările de ”linii roșii” în Siria, de către Moscova și satrapul ei de la Damasc, sau la cotropirea Ucrainei, în 2014), a mers în Vest mână în mână cu o crescândă corupție la vârf și cu politici economice în mare măsură socialiste.

Puternic colorate ideologic progresist și colectivist, aceste politici, aplicate tot mai extins în Europa și peste ocean din 2008, au sporit și au înmulțit crizele, care au început să se țină lanț și să tindă să accelereze decăderea Occidentului. Care și-a autoprescris sumedenie de pariuri perdante. De pildă în pandemie. Când, prin lockdownuri și cenzura necesară amuțirii disidenței iscate de măsurile guvernamentale, Vestul s-a silit să procedeze la autoamputări și economice, și psihologice, și politice.

Alt pariu perdant s-a materializat în galopanta scumpire a prețului energiei, a cărei penurie s-a realizat artificial, din rațiuni de ecologism radical. Această scumpire a amplificat dezastrul iscat de autocondamnarea la dezindustrializare prin relocări de firme și concerne, sau prin pierderea de piețe și influență în vaste regiuni ale lumii. Sau de alimentarea unei bunăstări pe veresie, finanțate oneros, cu dobânzi prea mici, care au iscat inflație.

Dimpreună cu fuga trupelor americane din zonele în care apărau democrația, (ori ale francezilor și nemților din Mali și zone din Sahel) toate acestea au venit în siajul unor crize în lanț, pe care le-au agravat, erodând grav prestigiul ordinii mondiale întemeiate pe principiile și valorile democratice, angloamericane.

Situația azi

Rusia, China și varii alte state ale lumii detestă in corpore nu doar această ordine mondială ci și valorile democratice situate la temelia ei. Culmea, și-au găsit aliați în guvernele de stânga apusene, care au promovat la greu, la rândul lor, antiamericanism, antidemocrație, anticapitalism, anti-individualism.

Putin are ochi în cap. Era și foarte greu să nu vadă oboseala tot mai mare de război, de orice război, a americanilor. Acum fix două decenii, George Bush a trimis 600.000 de militari în Irak. După cum just observa fostul ambasador israelian la Washington, Michael Oren, ”nu te poți aștepta azi ca Biden să trimită fie și numai 600 de militari undeva”.

Rusia n-are (cu, sau fără mercenarii Wagner) această problemă. Iar capacitatea de a proiecta o imagine de forță și putere, (de pildă în Niger, scena unui recent puci pro-rus și anti-occidental) e uneori chiar totul, în relațiile internaționale.

Consecința? Africanii le mâncau din palmă chinezilor și mercenarilor wagner. Israelienii au încheiat un acord sirian cu rușii. Saudiții suniți au fugit la chinezi să le medieze o înțelegere, dar nu cu vreun aliat al SUA, ci cu inamicul lor public nr 1, cu Iranul șiit. În fine, state latinoamericane, orientale și africane ca Argentina, Egiptul, Arabia Saudită au basculat și tind să se înghesuie în BRICS, care a devenit contraponderea la puterea occidentală. O contrapondere condusă de chinezi și ruși.

În ce târg s-a înșelat dictatorul. Și unde i-a ieșit socoteala de acasă

Putin vede, prin urmare, atât ura sudului global pe Vest, cât și disprețul la adresa lui, iscate de percepția anemiei occidentale, cuplate cu exportul apusean trufaș, dar neacceptat, de religie progresistă, ecologistă și woke în vaste regiuni ale continentului african, asiatic și sudamerican.

Așa cum a văzut dependența energetică a Apusului de dictaturi. De pildă a Germaniei și a Uniunii Europene de Rusia. Sau dependența concernelor din Vest, de la cele vestimentare la cele informaționale din Silicon Valley, de furniturile de materii prime, produse, robi și industrii controlate de dictatura comunistă chineză.

Concluzia pe care acest trist peisaj global și dinamica lui negativă i-au sugerat-o lui Putin este că își poate permite un război cu Vestul. Și, cu siguranță, să invadeze, să ocupe și să controleze pe termen lung Ucraina, înainte de a începe să-i reducă Occidentului granițele.

S-a înșelat? În privința Ucrainei, cu siguranță. În privința Vestului? Nimic nu e mai puțin sigur, în ciuda capacității Germaniei de a renunța la gazul rusesc și, mai ales, în pofida ajutorului militar apusean, din păcate intermitent și insuficient, acordat cu parcimonie Kievului.

Nici spectacolul unității occidentale aparente, prezervate cu greu, de partea Ucrainei, nu mai e ce-a fost. S-au ivit fisuri nu doar în relațiile Ucrainei cu țări rusofile ca Franța, ori ambigue, ca România, ci și în raporturile cu state cheie, ca Polonia.

Or, toți dregătorii lucizi din Vest știu cu certitudine ce tot avertizează, sagace, și Maia Sandu. Că, în războiul ruso-ucrainean, se joacă nu doar soarta Ucrainei. Miza lui, s-o spunem noi mai pe șleau decât Maia Sandu, e libertatea tuturor democrațiilor, după cum au înțeles și dictatorii, care s-au îndesat în ultima vreme în BRICS, dându-se pe mâna Chinei și Rusiei, pentru că prea de tot râsul le pare America.

Mai are Occidentul de jucat vreo carte în acest poker global? Doar una. A descurajării. Acest atu ar fi punerea urgentă a economiilor apusene pe picior de război, victoria Ucrainei și substituirea imaginii slăbiciunii endemice a Vestului cu un tablou al determinării și al forței, proiectat prin consecvență, rigoare, fermitate și prin revenirea la valorile sale tradiționale.