Nunca Mas. Papa, oportunismul, dictatura și creștinii (I)

(Citiți mai jos partea I dintr-un eseu intitulat: ”Un război creștin. Și anticreștin”)

De ce-a exaltat Papa imperialismul și colonialismul rusesc într-o cuvântare adresată la 25 august 2023 tineretului catolic rus, care, potrivit informațiilor Kremlinului, a satisfăcut pe deplin?

Nu știe Suveranul Pontif ce crime în masă oribile au loc între altele în Ucraina, cu arme rusești detonate de mâini tinere, rusești, în numele faimoasei ”russki mir”, a totalitarismului „cultural” rus? Nu știe el că a repetat verbatim propaganda fascistă a Rusiei putiniste? Trăiește pe Marte? Sau la Vatican?

Cuvintele recente ale Papei. Și alte, mai vechi, dar nu mai puțin tulburătoare

Cerându-le rușilor să nu-și ”uite niciodată moștenirea…Rusiei mari. Rusia mare a sfinților, a regilor, a marii Rusii a lui Petru cel Mare, a Catarinei a II-a, acea mare Rusie imperială, cultivată, plină de atât de multă cultură și omenie”, Papa nu i-a mulțumit doar pe kaghebiștii din conducerea Rusiei. Și, cu siguranță, pe adepții lor de pretutindeni. Ci și pe alți dușmani ai democrației.

Cu niște ani înainte îi gratificase și pe teroriștii islamiști. După ce comiseseră un masacru de pomină între caricaturiștii de la Charlie Hebdo în 2015, Papa le-a găsit jihadiștilor scuze, mângâindu-i, simbolic, pe creștet. Și el însuși, Papa, i-ar fi dat un ”pumn în gură unuia care l-ar fi înjurat de mamă”, a explicat el ziariștilor îngroziți de acest alint nesolicitat, obținut din partea liderului lumii creștine, de către teroriștii islamiști care nu omorau doar în Vest, ci îi asediau, sileau să se convertească și îi asasinau sistematic pe creștinii din lumea musulmană.

Sigur, Vaticanul s-a grăbit să dezmintă că Papa Francisc ar fi avut intenția de a glorifica imperialismul rusesc în discursul în care i-a lăudat pe țarii, care au extins imperiul rus. Dar ce-a comis, dacă nu chiar glorificarea imperialismului pe care Scaunul Apostolic o dezminte acum?

În cauză, să ne înțelegem, nu e, prima facies, Biserica Romano-Catolică, sau greco-catolică. Ale căror fapte bune, de pildă pentru salvarea unor evrei amenințați cu exterminarea de naziști și aliații lor fasciști, rămân etern memorabile.

Întrebări cruciale

Indignarea stârnită de afirmațiile Papei la adresa tineretului catolic rus ridică, încă o dată, întrebări cruciale. Care nu s-au pus, vai, destul de stăruitor în trecut. Ce fel de om e liderul creștinătății?

De ce stăruie el să găsească justificări unor teroriști – oricăror teroriști – fie ei islamiști sau putiniști?

De ce insistă el să fie primit de mai-marii laici și clericali ai Rusiei fasciste și de ce le caută în coarne, deși a fost în repetate rânduri lămurit și știe între timp și el, la fel ca orice om de oarecare cultură și inteligență, că negocierile și concesiile nu vor aduce pacea?

Și cât este războiul declanșat de mai-marele mafiot Putin în Ucraina și un război creștin? Sau mai ales creștin? Ori anticreștin?

Excurs istoric: Iezuitul devenit Papă și dictatura

Ca să-l înțelegem pe iezuitul italo-argentinian Jorge Mario Bergoglio va trebui să ne întoarcem la alt capitol sumbru al istoriei umanității. Dar și al biografiei cu pete albe a celui ce avea să devină Papa. Sunt pagini negre de teroare și de omor în masă ale dictaturii militare argentiniene, ale unui regim condus de un criminal cu epoleți de general pe nume Videla.

Deși Vaticanul, care nu este o democrație sau un stat de drept, respinge acuzele, iar unul din martorii și victimele nefăcutelor de care e acuzat Jorge Mario Bergoglio și-a retras învinurile, fără să le dezavueze, există probe și indicii concludente care-l incriminează pe iezuitul ajuns Papa, de colaborare cu regimul asasinilor și teroriștilor fasciști ai lui Videla, ajunși la putere în 1976 și debarcați în 1983.

Un excelent jurnalist de investigație și autor argentinian pe nume Horacio Verbitsky a studiat cu atenție anii dictaturii și aportul personal al lui Bergoglio la fapte imprescriptibile. Potrivit datelor strânse de el, Bergoglio nu s-a mulțumit, ca șef al iezuiților locali, să persecute doi preoți care slujeau în cartierele sărace ale capitalei argentiniene Buenos Aires, ci i-a și denunțat militarilor, livrându-i călăilor lor. Care, după 5 zile de interogări și torturi i-au menținut luni de zile în detenție, deși junta colabora cu Biserica Catolică și cu șeful ei iezuit regional, ”provincialul” Bergoglio.

Există dovezi pentru această curioasă colaborare (anticomunistă) a Bisericii Catolice cu un regim fascist? Există. Le-a prezentat, după îndelungi cercetări, Verbitsky, după cum releva și ziarul berlinez Tagesspiegel. Aflăm, după cum reiese din ”Il Silencio”, Tăcerea, cartea din 2005 a publicistului argentinian, că, la numai două luni după preluarea puterii de către juntă, Bergoglio le-a cerut celor doi preoți care nu-i plăceau să părăsescă ordinul iezuit.

Ce-l supărase? Munca lor cu săracii. O atare activitate le era suspectă și militarilor, nu doar Bisericii, într-o epocă în care KGB-ul infiltrase profund clerul latino-american, infectându-l cu înșelătoarea teologie, zisă a ”eliberării”, în fapt un îndreptar revoluționar marxist. Cei doi preoți incriminați s-au justificat, implorându-l pe Bergoglio să-i creadă că nu sunt membri ai gherilei marxiste.

Șeful lor, azi Papă, le-a promis atunci marea cu sarea. Le-a făgăduit că va pune o vorbă bună pentru ei la potentați. În fapt, și-a încălcat cuvântul. Nu i-a protejat. Ba e chiar posibil să-i fi denunțat, afirmă ”Il Silencio”, pe baza mărturiilor celor doi preoți torturați, ca și a altor documente.

Bergoglio i-a informat pe militarii de la conducerea regimului că cei doi preoți, Francisco Jalics și Orlando Yorio, au încetat să se bucure de protecția Curiei. A bisericii. O delațiune cât o posibilă condamnare la moarte.

Denunțul n-a rămas fără urmări. Pentru că, după scurtă vreme, cei doi nevinovați au fost răpiți, sechestrați, interogați, torturați și aruncați după gratii pe timp cinci luni.

După alți trei ani, Bergoglio cerea autorităților argentiniene, cum reiese din documente, să nu-i prelungească pașaportul unuia dintre cei doi preoți, care era de origine maghiară, acuzat de ”contacte cu gherila” și de ”nesupunere”. Înjurase pesemne de mamă. După ani, Francisco Jalics avea să-și retragă acuzațiile la adresa lui Bergoglio, susținute ani la rând, împreună cu azi defunctul său coleg Yorio.

În replică, actualul Papă a refuzat să se articuleze în această chestiune, dar a promovat o biografie autorizată, care afirmă că Bergoglio ar fi ”intervenit” repetat ”în favoarea” celor doi clerici.

Alți acuzatori, dar și apărători. Toți credibili

În mod semnificativ, cele două victime ale dictaturii nu l-au crezut și nu i-au luat apărarea. Dimpotrivă. Unul dintre ei și-a menținut plângerile împotriva lui Bergoglio până la moarte. Pe bună dreptate, de vreme ce actualul papă a mințit sfruntat, în ”Biserică și democrație în Argentina”.

Publicația germană Tagesspiegel relevă că, în această carte din 2006, Bergoglio pretinde despre o întâlnire a episcopilor argentineni cu militarii juntei, că ierarhii le-ar fi spus potentaților că ”Biserica nu va ceda niciun pas în chestiunea drepturilor omului”. De fapt, le-au pupat inelul și l-au asigurat pe dictator de ”obediența și de sprijin în reorganizarea țării, al cărei eșec ar însemna marxism”. Atunci și mai târziu, tinerii aveau să înceapă să dispară în Argentina, să fie aruncați din avioane, să li se fure copiii, să fie uciși cu zecile de mii. Cu binecuvântarea unor ierarhi catolici.

Dar nu cu a actualului Papă, afirmă Alicia Oliveira, o fostă judecătoare, care-l declară pe Bergoglio un critic (în particular) al dictaturii, ”îngrijorat de soarta preoților din suburbii”.

La fel, îl vede nevinovat pe Papa Francisc și laureatul premiului Nobel pentru pace Adolfo Perez Esquivel. Pacifistul Esquivel, un fost deținut politic sub Videla îl disociază pe Bergoglio de episcopii colaboraționiști. E credinciosul Esquivel credibil? Este. Și Alicia Oliveira? Și ea. Amândoi par autentic convinși de adevărul afirmațiilor lor. Dar tabloul general, probele și mărturiile îi contrazic.

Furtul de copii

Culpa colaboraționismului cu dictatura i s-a pus în cârcă lui Bergoglio din 1985. Inițial de către jurnalistul de investigație Emilio Mignone, fondatorul Centrului pentru Studii Legale și Sociale Studies (CELS), un ONG. Care a devoalat și el că Bergoglio le era, ca preot, apropiat militarilor.

Pe Bergoglio îl acuză, credibil, și Estela de la Cuadra. De la BBC, aflăm că sora ei, Elena, era gravidă în luna a cincea când a fost răpită și făcută să “dispară” de militari, în 1978. Tatăl fetelor l-a implorat pe clericul și șeful provincial al iezuiților argentinieni să-l ajute să-și găsească fiica și nepoata. Bergoglio i-a dat o notă manuscrisă prin care l-a trimis la un episcop capabil să-l informeze. Cel din urmă i-a explicat că ”nepoata lui e pe mâna unei familii bune”.

Chemat să depună mărturie, în 2010, Bergoglio a mințit iar, afirmând că n-ar fi aflat, chipurile, ”de răpirile de copii decât după debarcarea juntei”. Dar nota dată tatălui fetei ”dispărute” îl contrazice flagrant. Cum îl contrazice bunul simț.

Despre disparițiile din epocă s-a publicat o carte: Nunca Mas. Să nu mai fie vreodată. Dar uite că sunt în continuare. Disparițiile de copii ucraineni răpiți în masă de ruși au determinat SUA să adopte sancțiuni, iar Curtea Penală Internațională să emită un mandat de arestare pe numele lui Putin. Ce inavuabil reziduu subconștient îl determină pe Papă să evoce ”cultura și omenia” imperialismului rusesc?

Cine ești, de fapt și de drept, domnule Bergoglio?

Înseamnă toate acestea că Bergoglio ar fi, de fapt, un mascat extremist de dreapta? Câtuși de puțin. Un comunist? Nici atât, deși Leonardo Boff, fondatorul brazilian al mișcării de extremă stânga kaghebistă care e ”teologia eliberării”, ridica în slăvi, în 2013, alegerea lui Bergoglio ca papă. Nu întâmplător. Ca preot iezuit, Bergoglio își afirmase ”la Buenos Aires, convingerea că predicile despre nevoile săracilor le-ar fi putut scrie și autori troțkiști sau maoiști”, releva Frankfurter Allgemeine Zeitung la 12.10. 2020.

Dar dacă nu-i fascist sau comunist, ce e Suveranul Pontif? Iezuitul devenit papă pare a iubit, ce-i drept, fervent, dictaturile, tiraniile și pe teroriști, de vreme ce exprimă înțelegere pentru ei, ba pare a le prelua propaganda chiar și după cele mai înspăimântătoare crime. Dar extremist nu e.

Mai degrabă e un oportunist, care încearcă să se aibă bine cu toată lumea. Și mai ales cu potentații. Unul care, ca Apostolul Pavel, ar vrea să le fie ”toate tuturor” ca ”să câștige cursa”. Să alerge astfel încât, dixit al 13-lea apostol, ”să obținem premiul”. Dar Bergoglio pare a fi un ”alergător”, despre ale cărui probabile schelete din dulap știu cam multe kaghebiștii de la butoanele Rusiei. N-ar fi de mirare. Arhivele lor debordând de otrăvuri sunt pline de dosare de clerici latino-americani. Și să știe că Papa, oportunist sau nu, detestă din rărunchi și fără vreo rezervă atât liberalismul, cât și conservatorismul de tip creștin-democrat.

Reminiscențe românești

E Bergoglio singurul înalt ierarh creștin oportunist? De ce s-au lăsat înregimentați de securiști sau kaghebiști atâția stâlpi ai Bisericii Ortodoxe? Din cauza radicalismului unui Ioan Gură de Aur? Din pricina marxismului revărsat în teologia eliberării? Ei, aș. Dar dacă a fost mai rău decât altundeva, în Europa, de fapt mai rău decât oriunde, în Europa, în afară de net mai izolata Albanie, de ce a fost comunismul românesc atât de indicibil de rău? Sunt românii ”mai răi” decât alții? Să fim serioși.

Dar poate că se găsesc mai mulți oportuniști la nivelul elitelor românilor, decât în ale altora. Oportunismul e, de altfel, un cuvânt care apare cu tulburătoare frecvență în amintirile lui Denis Deletant despre intelectualii cu care a interacționat în România, sub comunism, când nu se vedea ori nu era lăsat, de către securiști, să se vadă cu Doina Cornea. Sau când asculta rostirile dezabuzate ale unui Corneliu Coposu dezamăgit după 1990, cum relevă savantul britanic, pentru că ”PNȚ și alte partide erau doldora de securiști”, dacă nu erau compuse exclusiv din ei și turnători.

Pe când Doina Cornea și Corneliu Coposu erau rarisime excepții în elita culturală și politică românească, ”oportunismul” făcea ravagii. Dar nu marxist, ca un curent ideologic ”burghez”, a cărui ambiție e ”să scindeze clasa muncitoare și s-o determine să se acomodeze cu capitalismul”. Ci ca pervertire a unei trăsături umane, determinându-i pe mulți să se adapteze circumstanțelor spre a supraviețui unor condiții ostile, sau chiar oribile. Sau judecate drept ostile și oribile.

Or, când chingile morale slăbesc prea mult, graba adaptării e o cale spre abdicarea etică și spre anihilarea persoanei și a societății care aderă la adaptaționim. Și care, ca să facem toată cinstea acestui termen extras din teoria evoluției, nu mai evoluează, ci se întorc la stadiul maimuței.

Când ierarhii creștinii vor să revoluționeze lumea iudeo-creștină

Există, în societatea postmodernă, o stranie ură de sine. În fapt, e ura pe civilizație. Pe care progresiștii postmoderni din occident o vor distrusă. În scopul anihilării ei, pun adesea la bătaie o energie rivalizând cu destructivitatea comuniștilor, naziștilor și islamiștilor. Sau putiniștilor. Atacul nu se dă, evident, doar la valori centrale ca libertatea, sexualitatea, familia și ecologia, ci și la instituția centrală a prosperității apusene, asigurate de economia de piață. Neuitat rămâne atacul la baionetă dat de Papa Francisc, cu doar câțiva ani în urmă, la capitalism. ”Pandemia de corona ar fi demonstrat”, potrivit enciclicei sale despre fraternitate, ”Fratelli tutti“, că ”teoria magică a capitalismului de piață” ar fi ”eșuat”. Ce enormitate!

Ce insondabilă aberație exprimată în numele luptei ”împotriva liberalismului” și populismului”, aruncate în aceeași oală și acuzate in corpore de a-i ”disprețui pe săraci”. Când, în realitate, liberalismul și capitalismul sunt doctrinele a căror aplicare a scos lumea în premieră de sub spectrul foametei, hrănind pe săturate mase de săraci.

De unde și-a extras Papa inepția covârșitoare a analizei sale economice, una care-i colorează întreaga concepție despre lume și viață? Din mariajul toxic obținut prin alăturarea lui Ioan Gură de Aur și Grigore cel Mare de teologia eliberării și de peronism, un soi de național-comunism de sorginte argentiniană. Așa vede lucrurile, nu întâmplător, Rainer Hank, în Frankfurter Allgemeine Zeitung. Care-l citează pe italianul Loris Zanatta, potrivit căruia doctrina peronismului iezuit conferă săracilor un soi de ”supernevinovăție” și aura unei ”curății” neîntinate de bani. O doctrină care le cere, practic, cinic, săracilor, să rămână în mizerie. Căci altfel își pierde învățătura iezuiților peroniști ca Bergoglio orice legitimitate.

Motiv pentru care papa Francisc n-a găsit cu cale să pronunțe niciodată vreun cuvânt critic la adresa unor lideri socialiști ca Robert Mugabe, Nicolás Maduro și Hugo Chavez care și-au redus popoarele la mizerie și sclavie aplicând pe spinarea lor un regim brutal și corupt pe bază de predici colectiviste despre socialism și comunism.

Un filtru important funcționează la percepțiile și memoria Suveranului Pontif actual și în chestiunea crimelor rusești. Cărora le găsesc justificări și socialiștii, sau comuniștii și populiștii de dreapta și naziștii de oriunde. Cum reliefam recent, ”Papa încearcă de mult să intre în grațiile regimului Putin și să fie primit de patriarhul kaghebist al Bisericii Ortodoxe Ruse, Kiril.“

După declanșarea invaziei ruse la 24 februarie 2022, Papa nu s-a dat în lături să legitimeze indirect și sugestiv cotropirea Ucrainei. Suveranul Pontif a justificat atunci, practic, războiul de agresiune al Rusiei, afirmând că (înainte de invazie) ”NAT0” ar fi ”lătrat la poarta Rusiei” după cum i-ar fi ”spus lui” un anonim ”lider foarte înțelept”. Papa a sugerat pe această cale că agresiunea rusă ar fi fost pasămite ”provocată”, deși Francisc a condamnat, de asemenea, atunci”ferocitatea și cruzimea trupelor rusești”. 

Ulterior au avut loc alte derapaje pontificale similare. Iar Papa a uitat de ”ferocitatea și cruzimea” și a început să exalte ”cultura” și ”omenia” Rusiei Mari. Pe care Ucraina tocmai o micșorează cu succes.

Așa un Papă într-o epocă în care creștinismul e sub atac din toate părțile? Nu pare o idee bună.