Nu mai e timp. Iranul, Libanul și opțiunile politico-militare israeliene

Informațiile pe care le primiți prin intermediul acestui blog absolut independent presupun depunerea unui mare efort ziaristic. Ca informațiile să vă fie livrate la timp, curate și interpretate corect, e nevoie de un amplu, laborios și deloc lesnicios proces de verificare, de gândire, de analiză și de sinteză. Contribuiți la supraviețuirea acestui jurnalism independent, de care puteți profita zilnic, la distanță de un mediu jurnalistic altminteri toxic, inundat de propagandă, în care surse libere și neatârnate ca acest blog au devenit o raritate. Aveți la dispoziție un buton de donații! Contează orice sprijin!

Israelul e în fața unei dileme: să demareze ofensiva terestră în Liban, riscând supărarea administrației americane, în condițiile în care e tot mai izolat, de vreme ce prietenii statului evreu tac și se complac să rămână în rezervă, iar dușmanii s-au unit într-un cor tot mai larg și mai amenințător blestemând tot mai febril singura democrație din Orientul Mijlociu?

Decidenții știu că, după explozia pagerelor și emițătoarelor radio, după decapitarea conducerii Hezbollah și a trupei iraniene Al Quds, din Liban, și bombardarea unui foarte mare număr de arsenale și rampe de lansare teroriste, nu se vor mai întâlni cu o ocazie atât de favorabilă pentru o operațiune antiteroristă de amploare, terestră.

Una care, așa cum cere până și stânga israeliană în frunte Yair Golan, liderul Partidului Muncii, să-i împingă pe teroriști cel puțin dincolo de râul Litani, pentru ca israelienii refugiați cu zecile de mii, de frica dronelor, bombelor și rachetelor Hezbollah, să se poată întoarce în liniște și siguranță la casele lor.

SUA și împăciuitorismul

Dar toate acestea stau în calea voinței administrației americane, aflate la o lună și câteva zile de marele scrutin prezidențial. Campania electorală a Kamalei ar fi profund deranjată de un război în toată regula în regiune, motiv pentru care Casa Albă, Pentagonul și Departamentul de Stat se dau de ceasul morții, împreună cu alți corifei ai împăciuitorismului față de terorismul islamist din afara granițelor proprii, ca președintele Franței, Macron, să-i întoarcă Israelului mâna la spate.

Și să-i ceară ubicua ”dezescaladare” și ”încetare a focului”.

Or, una e agenda politică americană, alta situația strategică a Israelului și nevoia statului evreu de a supraviețui, pe termen lung, în regiune. Unde, teoretic, Iranul și Hezbollah ar trebui acum să riposteze și să bombardeze masiv Israelul ca să-și salveze prestigiul în zonă.

De ce n-o fac?

Fiindcă sunt masiv slăbiți. Dar și pentru că gândirea strategică a aytolahului Khamenei speră în victoria Kamalei Harris și în recrutarea SUA în războiul diplomatic împotriva statului evreu.

Potrivit lui, timpul nu se scurge în favoarea Israelului.

Pentru că Hezbollah e, acum, o grupare extrem de slăbită. Dar defunctă nu e. Mai are oameni și arsenale. Și chiar dacă Iranul și Libanul șiit au suferit o înfrângere strategică de mare amploare, încă se mai pot reface. La urma urmei, sub impactul indeciziei și împăciuitorismului unei administrații din Washington tot mai ostile Israelului, statul evreu se teme să acționeze hotărât. Și tot mai multe țări din regiune așteaptă deznodământul scrutinului prezidențial american și asistă pasiv și de pe margine la conflictul declanșat de Khamenei prin interpușii săi, Hamas, Hezbollah și Houthi.

Sau se întorc, mituiți de Qatar și de Turcia, împotriva statului evreu.

Ca atare, Teheranul, aliații și prietenii apuseni ai regimului Khamenei mizează pe aplanarea conflictului din Liban și salvarea resturilor Hezbollah printr-un acord de încetare a focului obținut prin intermediul presiunilor occidentale asupra Israelului. În ideea că ”axa rezistenței” va aștepta, pur și simplu, timpuri mai bune.

Aceste presiuni ar urma să se adauge crescândelor aprehensiuni israeliene, în legătură cu progresiva izolare internațională a micii democrații liberale evreiești din nefericita regiune. Și ar urma să devină insuportabile.

Ar fi bine ca Israelul să nu-i facă pe plac Iranului și să nu accepte amânarea victoriei ca să menajeze agenda Kamalei

Dincolo de diviziunile politice existente la Ierusalim, orice cap politic și militar lucid din Israel știe sau ar trebui să știe că izolarea nu va spori și nu se va perpetua, decât în absența unei victorii militare decisive împotriva interpușilor Iranului. Distrugerea vizibilă a Hezbollah de după uciderea lui Nasrallah, urmată de o nouă reconfigurare a situației și puterii în Liban, care să fie favorabilă Israelului, ar fi o astfel de victorie decisivă și vizibilă. Una aptă să genereze dinamici regionale și globale, care să contracareze izolarea statului evreu.

Căci așa se gândește în centrele de decizie ale regiunii. Pentru elitele căreia, puterea militară contează, dincolo de etnii, sisteme politice și religii, mai mult decât orice.

Extrem de importantă ar fi deci și recuperarea ostaticilor, eliminarea liderului Hamas, Sinwar, restructurarea politică a fâșiei Gaza, precum și pedepsirea cruntă și slăbirea durabilă a teroriștilor Houthi, astfel încât inamicii lor să poată prelua puterea în Yemen.

Cu astfel victorii militare convertite politic în bandulieră, israelienii vor putea să revină la diplomație și să obțină acorduri de pace unde ele au părut timp de un veac a nu fi posibile.

Dar va avea statul evreu curajul și resursele necesare să se apuce de treabă chiar cu riscul alienării Americii de stânga? Va ști Israelul să regizeze rapide restabiliri ale ordinii politice în Liban, Yemen și Gaza care să asigure pacea în regiune pe termen mediu și lung, evitându-se riscul unor noi războaie civile de durată?

Da, Netanyahu are, cum spunea un comentator german, tot interesul ”să intre în istorie nu ca omul care n-a putut împiedica masacrul de la 7 octombrie, ci, liderul care a eliberat Israelul de (coșmarul, n.m.) Hamas și Hezbollah”.

Dar interesul său e congruent cu al lumii libere, atacate de tirani, teroriști și ideologii nihiliste. Va reuși premierul israelian să sară peste umbra sa precaută și să ducă această misiune grea (defel limitată la cucerirea de teritoriu libanez până la râul Litani) la bun sfârșit?

Doar dacă va primi ajutor adecvat din SUA, din Vest și din statele arabe moderate, între care Arabia Saudită, în interesul cărora este, vădit, atât îndiguirea sau debarcarea regimului iranian, cât și refacerea ordinii în zonele terorizate și pustiite de radicalismul jihadist al interpușilor lui.