În contra iluziilor. Și esența conflictului din Orientul Mijlociu

Pasul cel mai simplu de parcurs pentru un om curajos? Potrivit lui Soljenițîn: să se țină departe de minciună.

Dar cum știm că ne aflăm în preajma ei după generații de minciuni? Învățăm de la oameni ale căror fapte curate stau mărturie pentru integritatea lor. Și îi respectăm. Și iubim frica lor de Dumnezeu.

Să nu se înșele nimeni

Ne aflăm la început de ev nou. În decapitările de bebeluși n-a fost la lucru vreun ”militant” sau ”luptător pentru libertate”. Ci o teroare nu mai puțin genocidară decât a SS-iștilor, care ucideau copii, bătrâne și evreice gravide cu la fel de multă plăcere, nu însă la vedere, ca islamiștii. Un nou război mondial de tip nazist bate la ușă. Vrem pace? Bineînțeles. Dar dacă ei n-o vor? Nu vom avea de ales. Va trebui să-i dăm păcii o șansă, luptând pentru ea.

Să nu-și facă nimeni iluzii

Au multe în comun războiul din Israel provocat de antisemitismul eliminatoriu și revoluționar al Hamas și cel din Ucraina, iscat de ruscismul unui adept al lui Hitler și Stalin, nu mai puțin revoluționar și totalitar decât teroriștii ghidați de Iran și predecesorii lor naziști.

Ambele armate ale statelor agresate vor trebuie să riposteze net mai dur decât au făcut-o până acum, dacă vor să învingă în confruntarea lor actuală. Da: vor face bine să respecte scrupulos legile războiului și dreptul internațional. Dar să nu uite că, potrivit acestui drept, teroristul poate fi o țintă, chiar dacă se ascunde în spatele civilor, ca Hamas.

Să nu se amăgească nimeni

Islamogauchismul și antisemitismul stângii care au facilitat înstăpânirea narativului islamist și terorist în Vest și în capetele goale de învățătură ale multora, poartă o mare parte din vina crimelor oribile comise la 7 octombrie 2023. Atrocitățile din lichidatul kibuț Beeri, grămezile de bebeluși împușcați în cap și arși de vii din kibuțul Aza n-ar fi avut loc, dacă sponsorii teroriștilor n-ar fi estimat lumea liberă suficient de manipulată, doldora de antisemitism, slăbită rău de lașitate și, ca atare, lesne de pus la lucru în slujba perversiunii, spre a invoca strident ”morala”, și ”binele”, și ”asistența umanitară”, în scopul ajutorării imoralității, crimei teroriste, tiraniei și răului malefic.

Ororile din Israel amintesc de Bucea și Irpin, cum spunea duminică, la un miting pro-israelian din Germania, o tânără refugiată din Ucraina. Ne confruntăm, iată, nu doar cu două tentative paralele de genocid, ci și cu un război al barbariei împotriva civilizației, împotriva libertății și demnității umane. Un război care, din Israel în Ucraina și retur ne privește direct și ne va cere tuturor să optăm pentru una din tabere, fie că auzim apelul conștiinței, fie că nu.

Cum e când n-o auzim?

Ne prefacem că suntem surzi la protestele pro-teroriștilor din Australia, care, imediat după atentate, au ieșit în stradă să agite steaguri palestiniene și să strige vioi, veseli, ritmat și cadențat hitleristul: ”gazați-i pe evrei!”

Și în metropolele și universitățile occidentale se exaltă deschis terorismul Hamas. În timp ce în Israel se adunau cu sutele sacii mortuari cu trupuri de prunci și de mame, Președinta societății palestiniene a Universității Manchester a luat cuvântul la un miting pro-Hamas în centrul orașului britanic. S-a proclamat acolo „plină de mândrie” și ”plină de bucurie pentru ceea ce s-a întâmplat”, precum și mândră că ”rezistența palestiniană a ajuns în acest punct”.

În ce punct?

În al executatului de copii, al violului de fete și de adolescente, al vânătorii de oameni căutați și uciși din casă în casă, al asasinatului în masă și al răpirilor și schingiuirilor, săvârșite de teroriștii islamiști doar pentru că victimele lor s-au născut evrei.

Descria această opțiune negativă, recent, în New York Times, o figură de proră a stângii, un om oripilat de euforia care i-a cuprins pe militanții stângii în universitățile americane, care au celebrat exuberant asasinarea de bebeluși, violul și celelalte atrocități ca fiind, chipurile, vorba ”Studenților pentru Dreptate în Palestina”, o ”mare victorie palestiniană”.

Grețoasa justificare a violenței și abominabila glorificare a terorii e efectuată deschis de grupuri de stângiști care nu doar că n-au deplâns și condamnat cea mai mortală zi din istoria evreilor de la înființarea Israelului (modern), ci au celebrat exuberant atentatele Hamas, ca pe ”un act de eroism palestinian”…O coaliție de 34 de organizații studențești de la Harvard a dat publicității o declarație atribuind ”Israelului întreaga răspundere pentru violențe”. Socialiștii democrați ai Americii ”au chemat și ei la un miting pro-palestinian la New York, unde s-a scandat” (imediat după baia de sânge din kibuțurile israeliene) că ”rezistența” ar fi ”justificată sub ocupație”.

Unii dintre cei mai mari donatori și-au retras, oripilați, sprijinul financiar pentru aceste hub-uri universitare, ca Harvard, care acum își arată deschis adevăratul chip al deceniilor de wokeness.

Și Black Lives Matter, gruparea rasistă care se dă, fals, marxistă și antirasistă, când e de fapt fascistă, a sărbătorit evenimentul pe Twitter, cu o imagine de parapantă, de paraglider precum cele folosite de teroriști ca să treacă de gardul de securitate israelian spre a ucide în masă, spre a viola, decapita și răpi oameni, doar pentru că erau evrei: de la copii mici la adolescente petrecând la un festival de rave și de la adulți, la supraviețuitoare ale Holocaustului.

Ce sunt aceste manifestări de boală? Efectul psihozei colective induse de decenii de îndoctrinare leftist-islamistă, grefată pe deceniile anterioare de rasism nazist și fascist. O psihoză ale cărei victime sunt, nu în ultimul rând, arabii palestinieni din Gaza și aiurea, sacrificați zilnic, cu zecile, sutele și miile de liderii lor teroriști și sponsorii lor iranieni.

Cum știm pentru care parte să optăm?

Lăsăm mintea să proceseze liberă imaginile din Kfar Aza, Beeri, Sderot și atât alte localități israeliene și realizăm că nici măcar naziștii n-au asasinat evrei, copii mici, femei și bătrâni în masă și pe față, râzând cu atâta poftă ca islamiștii, la fiecare omor. Apoi mergem la cartea de istorie. O studiem și aflăm că arabilor din Țara Sfântă, care n-au avut NICIODATĂ în istorie un ”stat palestinian”, li s-a oferit de cinci ori la rând un astfel de stat, inclusiv unul care le-ar fi dat controlul asupra 97% din teritoriile recucerite de evrei în 1967. Au refuzat de tot atâtea ori.

Închidem apoi cartea de istorie, revedem imaginile barbariei din Kfar Aza și realizăm că până și barbarii cei mai violenți au arătat adesea o față net mai omenoasă, decât teroriștii islamiști ai Hamas și ai Jihadului Islamic, programați de stăpânii lor iranieni să transpună cu maximă cruzime genocidul pe care ayatolahii lui Khamenei îl tot promit de decenii evreilor din Israel.

Și înțelegem că aici nu de teritorii și de revendicări materiale e vorba. Ci de ideologie, religie, identitate și antisemitism în slujba unui regim totalitar. Și de ură pe lumea iudeo-creștină, cu sâmburele ei etic, cu al lui ”să nu asasinezi”. Deci de ură pe Dumnezeu, autorul Decalogului conținând această poruncă esențială. E vorba de un război pentru distrugerea omeniei și a lumii libere, prin lichidarea sâmburelui ei etic.

A-l câștiga ne va cere tuturor imens de multă răbdare, fermitate, reziliență și consecvență. Dar, pentru că e un război vechi și s-a purtat decenii la rând în propaganda progresistă din universitățile apusene, prin publicații și televizoare de mințit popoare, bătălia lui decisivă se va da pentru adevăr.

Vom ști oare cu toții să ne ținem departe de minciună?

Numai dacă ne educăm. Dacă pricem care este esența conflictului israeliano-arab. A rezumat-o cât se poate de clar expertul american Dennis Prager, reliefând că, pe cât de grea e rezolvarea problemei, pe atât de simplă e înțelegerea ei.

Astfel, niciun litigiu, nicio vărsare de sânge n-ar fi tulburat vreodată raporturile dintre evrei și arabi, dacă aceștia din urmă, care-și zic ”palestinieni” nu ar fi refuzat în repetate rânduri conviețuirea alături de cei dintâi. Esența conflictului din Orientul Apropiat (sau Mijlociu) rezidă în refuzul majorității palestinienilor de a accepta să trăiască alături de evrei. Mai precis, alături de evrei vii.

Teroriștii și negaționiștii care conduc entitățile palestiniene ar vrea să aibă de-a face doar cu un singur fel de evrei: cei morți. N-ar avea probleme să trăiască alături de evreii morți, de care sunt de altfel pline cimitirele patriei eterne a poporului lui Israel, patrie revendicată de Hamas. Și anume de la ”river to the sea, Palestine will be free”, ceea ce se traduce în termeni practici prin dorința transpunerii unui genocid care să-l desăvârșească pe cel comis în Șoa de naziști.

Putem însă dovedi acest lucru?

Evident. Nu doar printr-un lung pomelnic de texte islamiste, ci prin fapte istorice univoce. De pildă, prin refuzul repetat al taberei care a dat lumii Frăția Musulmană și gruparea teroristă Hamas, ca și alte grupări teroriste similare, de a accepta un stat propriu, respectiv edificarea unui viitor ”stat palestinian” . Prin refuzul lor de trăi în pace alături de israelieni pe o parte amplă a teritoriului Țării Sfinte Drept. Prin masacrele tot mai sângeroase pe care le pun în scenă spre a masca acest refuz și a-și perpetua revoluția.

Scurt istoric al unui conflict genocidar

Istoria manifestărilor de virulentă intoleranță și vrăjmășie arabo-palestiniană începe cu pogromurile antievreiești din anii ’20-’30 (de pildă de la Hebron). A urmat aliatul lui Hitler, muftiul Ierusalmului Haj Amin el Husseini, importatorul de scrieri și ideologie antisemită, țaristă și nazistă, care a propus deportarea evreilor din mandatul britanic ”Palestina” și a pus umărul la exterminarea lor în Holocaust, când șia creat trupa de SS-iști musulmani din Bosnia.

În 1947, evreii au acceptat, dar musulmanii palestinieni ai lui Husseini au refuzat planul ONU de împărțire a Țării Sfinte între evrei și arabi. În locul păcii și coexistenței, statele arabe vecine au ales războiul și au invadat mica entitate evreiască proclamată stat independent în mai 1948.

Urmașul mufitului, o invenție kaghebistă pe nume Yasser Arafat, care era egiptean, dar se dădea ”palestinian”, a continuat politica de confruntare. Arafat a creat ample structuri teroriste și a însângerat întregul Orient Mijlociu, nu doar Israelul, ci și Iordania, prin Septembrie Negru, iar apoi Libanul. În anii ’60, dictatorul sirian Hafez el Assad, tatăl actualului criminal în masă de la Damasc, Bashar, și omologul său egiptean, Nasser, au hotărât să sugrume statul evreu printr-o blocadă terestră și navală, precum și prin cotropirea lui.

Statul evreu s-a văzut silit să se apere și a atacat preventiv, cerând Iordaniei să nu se amestece. Iordania a ignorat acest sfat. Israelienii au învins zdrobitor în Războiul de Șase zile și s-au trezit cucerind vaste teritorii într-o regiune cu regimuri care mai de care mai corupte.

Au fost apoi din nou atacați mișelește, de Yom Kippur, acum exact 50 de ani. Și din acest război, care le-a pus efectiv în pericol existența, israelienii au ieșit învingători. Când isrelienii au dovedit că înțeleg să renunțe pentru pace chiar și la teritorii imense, bogate în petrol, ca Sinaiul, Arafat și teroriștii lui au lansat o campanie de războaie, distrugeri și teroare, căreia avea să-i cadă victimă și președintele Egiptului, Anwar el Sadat. Egiptul avea să fie boicotat.

În Sudan, țările arabe aveau apoi să hotărască vestitul lor ”NU triplu” negocierilor, păcii și recunoașterii statului evreu. Iar după semnarea acordurilor de la Olso, degeaba s-au străduit evreii să le transpună. S-au trezit inundați de intifade, de centuri explozive pe te miri ce tineri îndoctrinați și de deflagrațiile din cafenele și autobuze ale teroriștilor sinucigași.

Obosiți de revendicări teritoriale conjuncturale, dublate de recriminări progresiste, Israelul s-a gândit în 2005 să facă un gest de generozitate unilaterală și să-i dezrădăcineze pe toți evreii, locuitori și militari din Gaza, lăsând fâșia cum o cereau islamismul, pan-arabismul și stângismul aliat: judenrein și judenfrei, echivalentul nazist al ”curățirii terenului” de evrei.

Hamas a acaparat rapid controlul și a transformat Gaza în entitate teroristă. Totuși, în 2008, premierul israelian Ehud Olmert le-a oferit din nou palestinienilor concesii fără egal și un stat pe aproape tot teritoriul controversat și revendicat deopotrivă de evrei și de arabi.

Nici această ofertă israeliană n-a fost acceptată de palestinieni. În schimb, au izbucnit periodice războaie teroriste inaugurate din Gaza, sau din sudul Libanului, de brațele prelungite ale Iranului, Hamas sau Hezbollah, prin lansarea de mii de rachete asupra populației israeliene.

Concluzii

Restul se știe. Și se traduce astfel: nu teritorii sau state vrem noi, liderii palestinieni. N-avem ce face cu ele și nici nevoie de ele, dacă vreți să ni le dați, de vreme ce suntem alimentați bogat de ONU și de terți, cât timp și numai dacă menținem conflictul pe foc.

Vrem altceva. Vrem să terorizăm, să șantajăm, să dominăm. Și, mai ales, să omorâm evrei, ca să nu fie iudeii altceva decât stabilește cartea sacră a religiei musulmane, citită fundamentalist: robi și victime ale omorurilor musulmane. Altfel spus, vorba lui Prager: una din taberele acestui conflict o vrea pe cealaltă moartă. Iar Israelul – singurul stat evreu și democratic între 22 de tiranii arabe și multe alte dictaturi musulmane – să înceteze definitiv să existe.

Ar ajunge? Nu.

Apelul liderului Hamas Khaled Mashal la uciderea de evrei peste tot în lume, la 13 octombrie 2023, probează că nici suprimarea statului evreu n-ar aduce pacea. Ar mai fi de omorât evreii din Diaspora, potențialul din care s-ar mai putea ivi un viitor stat sionist. Abia așa s-a desăvârși odată pentru totdeauna idealul nazist. Și stalinist. Și islamist.

Cele mai multe victime ale acestei ideologii și politici teroriste? Arabii. Și Islamul.