Șefi de stat merituoși. Și dezastruoși. Sau ce-are Carter de împărțit cu Iohannis

A murit Jimmy Carter, sătul de ani. Ce ar avea românii de învățat din succesele și eșecurile lui pentru șefia statului român?

După un secol de viață, biografia fermierului crescător de alune pare subiect de carte de povești pentru creștini. Credincios zelos, laureatul baptist al premiului Nobel pentru Pace a făcut o grămadă de fapte bune, între care medierea păcii israeliano-egiptene. Pentru care eroicul președinte egiptean Anwar el Sadat a plătit cu viața, salvându-și însă poporul de noi înfrângeri îngrozitoare pe câmpul de luptă.

După ce americanii, sătui de administrația lui catastrofală, marcată de inflație, slăbiciune militară și de eșecuri politice externe, l-au trimis acasă, democrații preferându-i-l pe Ted Kennedy, iar americanii pe Ronald Reagan, care avea să îngroape imperiul comunist, Jimmy Carter a continuat cu faptele bune: s-a întors în apartamentul său modest de 2 camere din Georgia, a mai mediat în varii conflicte. A evitat să încaseze averi pentru cuvântări pioase. Și a optat pentru a-i învăța Biblia pe copii, în școli de duminică.

Luându-și rămas bun de la Casa Albă, acum 45 de ani, înainte de inaugurarea lui Reagan, Carter crezuse că e bine să sublinieze că-și va relua ”meseria de cetățean”, pe care o considerase superioară și deasupra ”celei de președinte”.

Frumos, nu? Nu. Pentru că adevărul e că, într-o democrație liberală autentică, doar poporul, nu și ”cetățeanul”, e realmente mai presus decât președintele. A face confuzii, a valoriza inadecvat anumite virtuți și a juca un rol inadecvat poziției sale prezidențiale, avea să-l piardă pe Carter.

În ciuda bunătății lui creștinești și a faptului că, după o vreme, stânga progresistă i-a atribuit virtuți de sfânt, în ziceri de genul ”Carter împinge omenirea înainte în fiecare zi”, al 39-lea președinte trece, nu întâmplător, drept cel mai rău lider american al secolului al XX-lea.

Dacă n-ar fi fost administrația Biden, i s-ar fi alocat lui Carter, probabil, generos, primul loc pe lista celor mai dezastruoși șefi de stat americani din toate timpurile.

Și n-ar fi ocupat acest ”loc de cinste” doar din pricina inflației fără precedent din a doua jumătate a anilor 70. Sau a faptului că obișnuia să-i cedeze bătrânei sale mame dornice de activitate dreptul de a asista la orice consfătuiri ministeriale, inclusiv la cele ultrasecrete.

Dar cum așa? Și cum e posibil să fie comparat cu leneșul, amoralul și nu tocmai decentul soț al doamnei cu rochiile, Iohannis?

Nu s-a spus despre Jimmy Carter că ar fi fost ”cel mai muncitor” președinte din toate timpurile și, totodată, cel mai ”inteligent”, ”decent”, ”moral”, ba chiar și ”cel mai bun”?

S-a spus. Și nu fără un dram de adevăr. Dram exagerat în chip comic de suflarea progresistă, ”democrată” a Americii de stânga, woke și maoiste. Pentru care Carter ar fi fost ”mare, mare, mare”, după cum s-a exprimat Nicholas Kristof, editorialistul de la New York Times.

Encomiasticul Kristof a ajuns să supraliciteze până și panegiricul Miei Farrow, care se mulțumise cu doar două epitete de ”mare”, spre a-i descrie lui Carter presupusa ”măreție”.

Am vaga bănuială că arhitectul pesedizării și uselizării României, Klaus Iohannis, un schior și un golfist net mai redutabil decât Carter, nu se va bucura de laude similare celor oferite defunctului lider al SUA. Ceea ce nu poate fi decât just. Pentru că Iohannis n-a făcut-o de oaie chiar ca Jimmy Carter în politica lui externă. Pentru simplul motiv că sasul sibian ajuns președinte a preferat să nu facă nimic, în loc să fie harnic, ca democratul de peste ocean.

Ale cărui ”realizări în politica externă”, adulate în aceste zile până peste poate de adoratorii lui Joe Biden și ai Kamalei Harris, au inclus invadarea Afganistanului, de către sovietici. Apoi, cataclismul revoluției islamiste iraniene și al sutelor de zile în care ayatolahii și teroriștii lui Khomeini și-au bătut joc de ostaticii americani captivi în ambasada Statelor Unite, luată cu asalt de islamiști, la Teheran. Cea mai mare rușine pățită de americani după înfrângerea la masa verde în războiul din Vietnam avea să dureze nu mai puțin de 444 de zile.

Au fost mai puține, ce-i drept, decât cele îndurate de ostaticii israelieni capturați în 2023 între altele din pricina abuliei și poltroneriei lui Joe Biden, dar nu mai puțin pernicioase pentru capacitatea SUA de a-i descuraja pe inamicii Americii, ai Vestului și ai democrațiilor liberale. Iar succesul din 1979 al islamiștilor iranieni avea să facă școală. A declanșat varii emanații ale revoluției islamiste, iraniene, din Sudan până în Afganistan, și din Qatar până în Gaza și Turcia.

Cu un asemenea bilanț cataclismic nu poate rivaliza nici măcar agenda politică a lui Iohannis, cea doldora de ”realizări”, ca silenzio stampa în materie de ajutorare a Ucrainei, ca refuzul recunoașterii atacurilor sau survolurilor dronelor rusești circulând nestingherite pe cerul României, ca nimicirea democrației defecte prin anularea alegerilor prezidențiale românești.

Or, pe Iohannis doar insignifianța lui și a României l-a scutit de verdictul nimicitor, ca președinte, atribuit lui Carter. Un pic pe nedrept, de vreme ce, spre deosebire de Iohannis, Carter și-a luat creștinismul în serios și a făcut și unele lucruri bune, cum ar fi să pună capăt inflației prin omul pe care l-a numit la șefia FED și, mai ales, amoralității politicii ”realiste” a predecesorilor săi gen Nixon, cărora nu le păsase nici cât negru sub unghie de drepturile omului.  

Unde i-a fost greșeala? Ferventul său creștinism nu l-a scutit de eroarea de a ignora severa lecție biblică servită regelui Saul. Căruia, prin profetul Samuel, Dumnezeu îi poruncise, în amintirea masacrului comis de teroriștii amaleciți, care aținuseră calea copiilor lui Israel la ieşirea lor din Egipt și încercaseră să extermine poporul evreu, ”să se ducă să bată pe Amalec, şi să nimicească cu desăvîrşire tot ce-i al lui, fără să-l cruţe”. Dar Saul, ascultând de popor, de lăcomie și de-o părelnică bunătate, s-a opus poruncii. A menajat și a cruțat.

În replică, Dumnezeu a regretat că l-a ”pus pe Saul împărat, căci se abate dela Mine şi nu păzeşte… cuvintele Mele„. Saul ”se făcuse mic” în ochii săi, umilindu-se în fața voinței și prejudecăților populare, deși ajunse mare, în speță ”căpetenia seminţiilor” națiunii, după ce fusese ”uns de Domnul” ca să fie ”împărat peste Israel”.

Ca lider îți faci înainte de orice datoria, cum ar fi spus regina Elisabeta a II-a chiar dacă ești silit să te opui opiniei populare. Iar ”smerenia nu e o virtute, dacă te împiedică să ți-o îndeplinești”, cum reliefează exegeza rabinică și rabinul Nosson Scherman, comentând convingător versul biblic 1 Sam 15,17.

Și Carter se lăsase înjosit de părelnica sa ”bunătate”. Iar ca ”mediator” uitase de abominabilele crime ale teroriștilor islamiști și ale regimului Assad, scuipând cu boltă pe ”drepturile omului”, dacă violarea lor nu i se putea reproșa Israelului, ci era opera extremiștilor musulmani, a teroriștilor Hamas, a dictaturii siriene.

Românii au greșit în repetate rânduri în raportarea la propriii șefi de stat și par blestemați să-i aleagă pe cei mai răi. Au greșit grav față de regele Carol al II-lea și față de regele Mihai, prea mulți disprețuindu-le capetelor încoronate ale dinastiei Hohenzollern serviciile, în mare excelente, pe care acești monarhi le-au adus poporului român în timpuri tulburi și extrem de grele. I-au suportat prea stoic, apoi, pe liderii comuniști. Și l-au ales, vai, orbește, în Duminica orbului, pe Ion Iliescu.

La cumpăna mileniilor erau cât pe ce să-l aburce în fotoliul șefului statului pe Vadim, iar după alt sfert de veac erau să se dea pe mâna unui securici cu ițari roșii, cu bla bla delirant și opțiuni legionare, după ce au suferit timp de un deceniu, din pricina unui dulap nemișcat, cu rădăcini de ficus și orientare uselist-penal-voiculescian-antenistă.

Acum, li se propune în dispreț față de orice normă a bunului simț să renunțe, în favoarea unor făcături, la singura candidatură cu adevărat merituoasă la președinție: cea a unei femei ridicate din propriile puteri, o creștină credincioasă care s-a arătat politic net mai capabilă decât au creditat-o cei mai mulți. Între candidații propuși s-o înlocuiască în lupta cu extremismul putinist și legionar e, culmea, Crin Antonescu, fostul partener de puci parlamentar al unui rusofil ca Ponta, un bărbat în toată firea care, deși teoretic valid, a trăit în ultimii ani din banii munciți de nevastă.

Anesteziați și amețiți de duhoarea pestilențială exalată de sistem și de ambițiile emanaților lui, mulți români se arată trăzniți și năuciți. Par să nu înțeleagă că li se cere să închidă grajdul după ce li s-a furat calul.

Or, România ar avea candidați cu siguranță demni și competenți. Ca profesorii Baconschi, Papahagi și Preda, ca rectorul Universității Babes-Bolyai, Daniel David, ca fostul ministru al educației, Daniel Funeriu. Și ca Elena Lasconi, care a arătat că știe să învețe.

Cum e posibil ca, în actuală criză de leadership, o criză concomitent constituțională, politică și de stat, cu un președinte uzurpator și o CCR care sufocă democrația, românii să-și permită să renunțe la serviciile lor?

E peste puterile mele să înțeleg. Să ne rugăm deci pentru România. Și pentru mintea de pe urmă a românului.