Hula de la olimpiadă și confuziile unui domn de bine

Nu-i așa că porumbeii sunt ființe simpatice? Și gingașe? Nu sunt turturelele simboluri ale păcii? Nu iubim noi guguștiucii? Ba da! Grozav! Până ce te înfruntă, îți intră în casă și-și fac nevoile, în ură, pe parchet. Până fac figurație în Păsările lui Hitchcock. Până se înfurie, alcătuiesc o masă și sar la noi să ne scoată ochii din cap.

Am un prieten care e un gânditor elevat. Un erudit. Un reper. E un creștin credincios și un teolog rafinat, un bun diplomat și un publicist de mare calitate.

Câteodată însă îi joacă feste instinctul diplomatic. De pildă când încearcă să fie în toate taberele și bărcile simultan. Ca să nu se supere pe el nici stânga extremistă. Căci nu se știe, ca diplomat, ori conferențiar, când s-ar putea să ai nevoie de ea și ți-ar displăcea să fi anulat cultural.

E însă posibil, totodată, să-l fi luat gura pe dinainte. E posibil să nu fi reflectat suficient de serios la scandalosul atac anticreștin din deschiderea olimpiadei. Sau la diversele asimetrii și accidentări ale lumii democratice occidentale postmoderne. În consecință, a debitat enormități de care ar trebui să se jeneze, sugerând că li se poate lua apărarea siniștrilor autori ai obscenității anti-creștine din debutul marelui eveniment sportiv.

Pe scurt, domnului de bine cu pricina i-au displăcut criticile multor români generate de imundul spectacol cu decapitarea Mariei Antoaneta (semnalizând că și creștinismul, nu doar islamul, ar dezcăpățâna, să nu ne eșofăm prea rău în reacție la pedepsele capitale aplicate gingaș, de ”simpaticii” teoriștii islamiști ai religiei păcii).

I-au provocat regurgitări acide și supărările iscate multor români de deriziunea la adresa celei mai celebre picturi murale a creștinătății și simbolurilor ei. I s-au părut excesive și neavenite. Drept urmare, i s-a părut util să condamne progresist poporul român (ca fiind retrograd) supărat fiind el de protestele prea multora, suscitate de blasfemia transvestiților parodiind Cina cea de Taină. În neplăcerea și supărarea sa, fostul demnitar și-a amintit că românii ar fi tăcut la demolarea cu buldozerul (ceaușist) a zeci de biserici. Așa că ar face bine să-și țină gura la cele petrecute în avansatul Paris.

În plus, preopinentul mai afirmă că ești ”incult sau amnezic, să declari că la Paris poți parodia creștinismul (într-o cheie epigonic-felliniană), dar nu s-ar lua nimeni de islam: masacrul de la Bataclan a fost provocat de niște biete caricaturi ale Profetului… Vrem cumva să reacționăm la fel?”

În fine, tot el ne somează de sus și profesoral ”să ne intre în cap că democrația îngăduie (până și) blasfemia. Nu mai vrem democrație? Nu ne-au ajuns dictaturile?”

Să le luăm pe rând, înainte de a striga îngroziți și spășiți: ”Ba ne-au ajuns! Ba vrem democrație! Iartă-ne nene, căci de-acum încolo vom accepta de dragul ei și blasfemia.! Niciodată nu vom mai cârti”.

Apoi să reexaminăm spusele domnului de bine ceva mai atent. Zice domnia sa: ”Acum, când nimeni nu riscă nimic, i-a cuprins pe mulți o vitejie cruciată de nestăvilit”.

Ricanarea domnului de bine sugerează că, 1) toți românii existau și erau adulți când Ceaușescu demola biserici, că 2) toți ar fi ”tăcut” și 3) având ei toți, acum, o vârstă apreciabilă, trebuie să continue să tacă până în mormânt, dacă n-au fost între cei care au deschis gura și și-au riscat viața, condamnând, până în 1989, dărâmarea de biserici.

Asta da democrație, din punctul de vedere al vajnicului ei apărător și diplomat român. Altfel spus, hulitorii au dreptul să hulească, dar românul e cazul, în reacție, să tacă democratic.

Pe de altă parte, blasfemia în chestiune nu a avut loc doar ”la Paris”. Ori într-o biată revistă de satiră și umor, pe care poți s-o cumperi dacă vrei, dar poți s-o și ignori. Ea a avut loc pe post de program național, pentru uzul unui glob întreg și al miliardelor de copii și de adulți care și-au dorit să urmărească deschiderea olimpiadei.

E totuși, o diferență. Prea mică și total insignifiantă însă, aparent, în ochii domnului de bine.

Această inadecvare la realitate mă lasă perplex.

Așa cum mă șochează că marele gânditor nu realizează că virulenta deriziune la adresa credinței creștine din debutul jocurilor olimpice n-a fost o scăpare aleatorie, o obrăznicie întâmplătoare, ci parte a unui mesaj ”foarte angajat” care să reflecte ”valorile și principiile noastre”, cum a mărturisit deschis directorul Estanguet. ”Ideea era să provocăm cu adevărat o reflecție cu un mesaj cât se poate de puternic”.

Ceea ce organizatorilor, în mod vădit, le-a reușit.

Directorul artistic, Jolly, care a conceput porcăria anti-creștină, a lansat, în completare, altă solie. Pretenția lui e că n-ar fi vrut să fie ”subversiv”, ci ”incluziv”. De bună seama, ”incluziunea” lui nu-i include nici pe creștini, nici pe evreii ca Alain Finkielkraut și ca mine, care nu gustă atacurile anti-creștine. În schimb i-ar putea include pe orice fel de nemernici, pedofili, perverși și criminali, dacă împărtășesc opiniile lui antireligioase și anticreștine.

Sunt de înțeles contradicțiile dintre cele două mesaje? Pentru neo-marxiști, deconstructiviști și relativiști, adevărul obiectiv nu există. Se poate construi și deconstrui orice ”adevăr”, în funcție de necesitățile propagandei. Se pot deci transmite orice mesaje, oricât de contradictorii, câtă vreme ele își realizează obiectivul propagandistic și îi prostesc pe oameni suficient, astfel încât să le demonteze acuzele, pozițiile, concepțiile și să rămână total derutați.

Cu atât mai importante ar fi niște minți limpezi, dotate cu claritate morală, care să interpreteze corect cele întâmplate.

Ce n-a văzut sau, după caz, n-a vrut să vadă și să înțeleagă domnul de bine? Multe. Între altele, a evacuat din aprecierile sale caracterul sistemic și ideologic al acestei hule. Care vine din interiorul unei extreme stângi dominante, cultural, în vaste porțiuni ale Occidentului, și aflate nu în exercițiul libertății estetice și de exprimare, ci în plină revoluție maoistă, anti-iudeo-creștină.

Programul acestui neo-marxism nu este artistic, ci revoluționar, pseudo-mesianic, anti-religios și apocaliptic, de vreme ce ținta lui e demolarea pilonilor civilizației prin atentatul la temeiul ei social și religios, la familie, la credințe, la cutumele și tradițiile iudeo-creștine.

În acest scop nihilist, ideologii stângii radicale promovează confuzia dintre ”valorile noastre”, menite să avanseze agende colectiviste și minorități numeric insignifiante, și autenticele valori occidentale, care nu sunt doar de libertate, ci au și o importantă componentă biblică, etic-religioasă. Hula din deschiderea olimpiadei, la fel precum cea de la Eurovision, n-a fost deci o ”scăpare”, o ”întâmplare” sau manifestarea unei ”libertăți artistice”, de nimeni contestată, de nimeni amenințată la centrul și la dreapta democratică a spectrului politic, ci o declarație de război. La adresa cui? A bunului simț. Și la adresa democrației întemeiate pe respect mutual, pe respectul libertății de conștiință, care este și al celei religioase, fundament al democrațiilor liberale create de lumea iudeo-creștină.

Da, democrația poate suporta hula. Ceea ce nu înseamnă că ar fi silită s-o facă. Și cu atât mai puțin că ar fi obligată să condamne criticarea blasfemiei ca ”retrogradă” sau ”antidemocratică”. Sau să ”uite” de asimetria de facto, care interzice realiter, în Vest, doar blasfemia la adresa islamului.

Or, rafinatul preopinent alege să pară că ignoră istoria. În speță istoria reală a fatwelor ultimilor 20 de ani și a caricaturilor cu profetul, menite, când au fost create, tocmai să apere libertatea artistică, de conștiință și de expresie a Vestului. Preopinentului pare că i s-ar fi șters complet din memorie tragicele consecințe asumate de eroii lor scandinavi sau francezi. Așa cum pare a fi uitat de soarta lui Salman Rushdie. Și de alianța dintre extrema stângă și islamism, care plasează sub amenințarea unor pedepse crunte orice critică, oricât de vagă, la adresa islamului.

A pune semn de egalitate între indecența din deschiderea olimpiadei, care va promova ideologia colectivistă, abjecția, carierele și ascensiunea semnatarilor ei artistici și ideologici și curajul caricaturiștilor scandinavi și francezi de a-și risca sau jertfi viața spre a consolida libertatea amenințată a Vestului, îmi pare a fi în sine o hulă impardonabilă.

Tocmai pentru că domnul de bine este cine este, nu se poate tolera reacția lui revoltătoare, în măsură să-i smintească pe mulți. Sper, sincer, că e doar o orbire pasageră sau o nebunie de moment, care va trece rapid și nu va provoca mari căderi în păcat.