Da, există și influenceri geniali. Dar mincinoșii predomină

Din ciclul: ”Influensărul” pe post de zeu fals și minciunile lui mortale (VIII)

Nu, nu vorbesc despre profitori, escroci sau impostori. Sau despre inși care nu ”înțeleg” ce s-a întâmplat, exact, la Eurovision. Ori nu vor să înțeleagă, ca să nu ajungă în bucluc. Ca să nu-și piardă pâinea. Sau pentru că sunt spălați pe creier.

Nu vorbesc despre artiști ai înșelăciunii.

Nici despre Andrew Tate, un soi de Ieroboam (de fapt Ierobeam) al timpurilor postmoderne, care induce în eroare milioane de minori și tineri bărbați needucați, spălați prost pe creier de propaganda extremei stângi și, deci, ușor de fraierit. Și nici despre Taylor Swift, cântăreața care se pregătește, se pare, să se folosească de maniera în care arată și de succesul pieselor ei, ca să joace un rol politic major. De pildă în a convinge zeci de milioane de tineri să voteze în noiembrie, o dată în plus, pentru un bătrân senil care a reușit să aducă lumea în buza celui de-al Treilea Război Mondial, întrucât o ține una și bună cu o politică ineptă, de descurajare și trădare a aliaților Americii și de încurajare a terorismului.

Cei doi nu mi se par deloc geniali, în ciuda tristului lor succes. Căci nu pot califica drept genial a spori numărul perplecșilor care-și vor distruge viața optând complet aiurea.  Activitatea cu pricina poate fi abilă, sau isteață, vicleană și rentabilă, dar în niciun caz ”genială”.

Genialii

Prefer să rezerv acest termen unor oameni, fapte și opere care chiar aduce un pic de bine în lume. De pildă lămuriri într-o epocă intoxicată mortal cu propagandă, ideologie, ceață și o fatală neclaritate morală.

În această lume confuză, îndobitocită atât de profund încât niște jurii de posturi publice, să premieze, pentru că e la modă, nonvalori, contravalori și smintiți, precum derutatul câștigător al Eurovision, prezumtivul non-binar ”Nemo”, ori ura satanistă pe două picioare din Irlanda, vrăjitoarea urâcios tatuată, care-și zice antifrastic ”Bambie”, claritatea e de mare, de foarte mare preț.

Am văzut și ascultat o irakiancă, doi americani, doi britanici, toți formidabili, în stare să lumineze genial, grație gândirii lor riguroase și exprimării lor clare, în această lume parcă tot mai încețoșată, smintită și rătăcită. E vorba de oameni ca Sarah Idan, de publicistul Dennis Prager, de ziaristul Ben Shapiro, de regretatul Roger Scruton și de compatriotul său, Douglas Murray.

Neclaritate morală la RFI. Și care a fost marea problemă a concursului Eurovision

Ce e admirabil la acești oameni? Că nu mint și nu manipulează. Că spun adevărul limpede într-o epocă a minciunii sfruntate. Spre deosebire de un ziarist ca Ovidiu Nahoi, care se arăta mai nou îngrozit de presupusa intoleranță a românilor. Pentru că, dixit Nahoi, ”să-mi fie cu iertare, dar n-am găsit prin presa europeană referiri oripilate cu privire la orientarea sexuală a câștigătorului Eurovision”.

Ba s-avem pardon. S-au găsit. Între altele sub semnătura socialistei Segolene Royal.

Unde? În conservatorul Le Figaro.

Altfel decât Nahoi, care, dacă ar spune tot adevărul ar fi în pericol, poate, să-și piardă lucrativul job, influencerii geniali știu, iar onoarea nu le-ar permite să ascundă în veci, în luările lor de poziție, că orientarea sexuală (reală sau prezumtivă) a câștigătorului Eurovision, ”Nemo”, e vârf de lance ideologică, woke; și că a constituit tema principală a cântecului său; și că această orientare și manipularea ei ideologică reprezintă motivul pentru care juriile, obediente axiologiei extremiste, au ridicat piesa non-binarului pe scut.

Dar Ovidiu Nahoi, de la RFI, e, din două una: ori habarnist, ori se preface că n-ar ști. Și că ignoră sau că nu l-ar interesa că s-a profitat la Eurovision de ideologie ca să se manipuleze un premiu și să se facă bani mulți. Așa că ”dă-i si luptă”, pe frontul ideologic woke, întru culpabilizarea românilor care, pe drept, găsesc politizarea și ideologizarea Eurovision nepotrivită, hidoasă, grețoasă, dezgustătoare sau scabroasă.   

Prestația non-binarului într-o Europă care a arătat de mult (de pildă acceptând buna prestație muzicală a Conchitei Wurst) că n-are prejudecățile sexuale presupuse la români de ziaristul de la RFI, n-a fost însă nici pe departe problema cea mai acută a acestui concurs de ”muzică ușoară”, devenit test de obediență ideologică totalitară, maoistă.

Nici darea afară a unui concurent olandez incapabil să se comporte civilizat. Ci pretenția EBU că organizează un concurs nepolitizat, în baza căreia a cenzurat un cântec israelian, după care a permis ca tânăra lui interpretă să se confrunte cu un public antisemit care-o huiduia plin de viscerală, de mortală ură.   

Hai să punem degetul pe rana cu grijă evitată de Ovidiu Nahoi.

Problema nu e a prezumtivei ”intoleranțe” sexuale față de un non-binar, fireasca rezervă creștină față de o satanistă, ori a unor israelieni față de palestinieni adoratori de teroriști, cum ar vrea să acrediteze extrema stângă dominând elitele culturale și politice europene, ori țuțerii lor din presa arondată maoiștilor din universități, posturi tv și guverne.

Problema cea mai spinoasă rezidă în faptul că suntem sistematic mințiți, manipulați, instrumentalizați, cerându-ni-se toleranță față de intoleranță, fie ea teroristă și progresistă, islamistă, woke și neo-marxistă. Și că, dacă ne opunem, suntem etichetați ca ”extremiști”, astfel încât adevăratul nazism, al politicilor identitare neo-rasiste, practicate de extrema stângă, să nu mai iasă în evidență, să nu mai atragă atenția și să nu mai oripileze pe nimeni.

În fine, același Ovidiu Nahoi sugerează că între Eurovision și Uniunea Europeană n-ar exista vreo legătură. Și aici se înșală salariatul RFI. În realitate, posturile publice care organizează concursul sunt menite să informeze țări în covârșitoarea lor majoritate din UE. Și prea multe dintre ele se achită rău de datorie, pentru că manipulează din răsputeri, astfel încât am ajuns în confuzia generală actuală, în mai toată UE. Și la toate posturile europene.

O boală veche. Și terapeuții ei.

Toate acestea nu sunt noi defel. În aprilie un grup de 100 de jurnaliști de la posturile publice germane, din care o parte a preferat, de frica cenzurii și a culturii anulării, să rămână anonimă, a deplâns într-un mesaj în internet manipularea de la canalele la care lucrează. Unde faptele (și știrile) se amestecă, inextricabil, cu opiniile. Ceea ce compromite un jurnalism adecvat, serios și de calitate. Jurnalism care nu colportează ca ”fapte”, părelnic ”sigure”, bilanțurile catastrofice avansate de Hamas și de propagandiștii islamiștilor, spre a genera în Vest oroare și ură pe evrei. Acești ziariști nu așteaptă ca ONU să-și înjumătățească estimările cu privire la femeile și copiii morți în Gaza, cum s-a corectat zilele trecute organizația mondială, înainte ca acești publiciști să refuze dezinformarea și să informeze inteligent, independent și cinstit.

Uite însă, că un astfel de jurnalism corect e posibil. Îl fac oameni ca Douglas Murray.

Care îi demască genial pe pro-teroriștii siniștrii sau stupizi din campusurile universităților americane cerând ”intifida”. Și pe pseudo-ziariștii nu mai puțin nuli, moral, care-i susțin. Ca Taylor Lorenz de la Washington Post, un ziar manipulator, de vreme ce plătește inși care susțin fără jenă enormități de felul afirmației antiamericane, că homosexualii ar fi tratați în Gaza (unde sunt aruncați de pe acoperiș) ca în Texasul guvernat de conservatori.

A fost nevoie de jurnalistul de stânga – (întâmplător homosexual) – Don Lemon, s-o pună la punct pe Taylor Lorenz. Dar cotidianul din Washington încă n-a dat-o afară pentru colportare de știri false.

În ce-i privește pe primii, cei siniștri, care cer intifada în campusurile universităților de elită, ”ei știu exact ce fac. Iar ceilalți, mă întreb dacă acești tineri ignoranți și dezgustători știu ce anume revendică, ori de câte ori solicită ”intifada””, reliefa Murray într-un remarcabil interviu, acordat Ritei Panahi.

Și tot el explica în New York Post noțiunea, evidențiind cum s-a articulat ”intifada”, în speță revoluția teroristă, arabă, care transforma, prin Hamas, autobuzele israeliene în abatoare, la începutul acestui mileniu.

În 2001, îi arunca în aer pe tinerii din fața discotecii de la Delfinariul din Tel Aviv, sfârtecând cu schijele bombei 21 de tineri, ca Maria Tagilcev, o fetiță de numai 14 ani. În 2004, revoluționarii jihadiști îl împușcau pe arabul palestinian George Khoury, de 20 de ani, în timp ce alerga, dezarmat, îmbrăcat ca de jogging. Îl confundaseră cu un evreu.

Pentru ca mai nou, liderul protestatarilor de la Columbia, non-binarul Khymani James, să afirme bățos că ”sioniștii” (cuvânt-cod pentru evrei) ”n-au dreptul să trăiască. Mă simt foarte, foarte bine, chemând la moartea” (în fapt la uciderea) ”acelor oameni”. Murray îl citează. Noi citim îngroziți. Și auzim că propagandiștii teroriștilor afirmă fără încetare, obsesiv, în ciuda celor de mai sus, ca și cum repetarea ei ar adeveri minciuna, că ”evreii” ar comite, chipurile, un presupus ”genocid” în Gaza. ”Evreii”, nu interpușii Iranului.

Murray nu se mulțumește să-i demaște eficient pe mincinoși, pe propagandiști, pe dezinformatori, pe predicatorii urii, pe manipulatorii de serviciu. Pe obraznici. Pe militanții tot mai insolenți ai islamismului și extremei stângi, care, spre a defăima Israelul, America și Vestul, se străduiesc să distragă atenția de la crimele în masă ale teroriștilor Hamas și de la atrocitatea lor genocidară. Murray îi dă în vileag cu tăios umor.

Amuzat de patetismul unor jurnaliști de stânga de la publicații progresiste ca The Guardian, care consideră că ”nu vor fi liberi niciodată”, până ce ”tradiționalele cluburi britanice rezervate bărbaților li se deschid femeilor”, Murray le recomandă ziariștilor să încerce să obțină și deschiderea pentru englezoaice a moscheilor din Regatul Unit.

I s-a atras apoi atenția, lui Douglas Murray, asupra împrejurării, că activiștii britanici s-au sesizat, acuzând cumplita lipsă de diversitate în rândul conductorilor trenurilor din Regatul Unit, în majoritatea lor bărbați, albi și de vârste mijlocii.

În replică, scriitorul britanic s-a indignat, dându-le mare dreptate criticilor căilor ferate britanice, pe ideea că femeile ”se dau pur și simplu în vânt” după această profesie și nu sunt pesemne lăsate s-o exercite, iar britanicii, fiind în majoritate albi, permit o lipsă de diversitate regăsită, culmea, la chinezi și indieni, ai căror conductori sunt, vai, chinezi și indieni.   

Nu pot decât să le recomand tuturor perplecșilor să-l urmărească pe acest influencer genial. Chiar merită. Cu asupra de măsură.

---

Citiți aici ultimele articole din seria ”Influensărul” pe post de zeu fals și minciunile lui mortale: