Despre încredere. Și despre iresponsabilitatea alegerii lui Călin Georgescu

Cum pot unii să opteze pentru un ins ca Georgescu, deși află nu doar de afilierea lui putinistă ci și ce enormități securiste debitează despre condamnarea comunismului sau despre Revoluția despre, care, scuipând pe mormintele tinerilor uciși de securiști în decembrie 89, a afirmat că ar fi fost ”o indiscutabilă lovitură de stat”? Iar procesul de condamnare a comunismului (o lumină în istorie postdecembristă a țării, un moment ”rușinos” (apreciere în care se ia de mână, ca și în alte chestiuni esențiale, cu jegul extremist, adulator de Securitate, numit Vadim Tudor?

De ce vor unii, ca și cum ar fi nemți râvnind la un regim nazist sub Gestapo, să readucă cizma poliției politice a lui Ceaușescu pe grumazul lor și al copiilor lor? N-au omorât și distrus dictatorii Germaniei și României destul? N-au lăsat ei țările lor dezmembrate (de Stalin, de Hitler, de urmările catastrofalului lor război? Din nostalgie hrănită de neștiință? Din prostia de a confunda aparența eleganței cu superioritatea morală și caracterul?

De ce facem alegeri potențial catastrofale, deși vrem tot binele din lume?

Neîncrederea e un factor major. Ne agățăm de ceea ce ni se pare o personalitate, căreia îi împărtășim valorile. Face nefăcute. Ne dezicem. Vine altcineva, care promite marea cu sarea, dar nu se ține de cuvânt. Își încalcă, trufaș, sau pe ascuns făgăduielile. Ne dezicem iar și protestăm. Ieșim în stradă. Obținem doar o parte din ce revendicăm. Sau nimic.

Presa ne minte. Judecătorii, cumpărați la bucată și în grup, judecă strâmb. Partidele devin mafii, grupări ale crimei organizate. În cine să avem încredere, dacă democrația pare că nu funcționează? În noi? Bine ar fi. Dar dacă știm că și noi greșim?

Sau într-un occident care a dat în mintea copiilor și a cam înnebunit, ridicând pe scut, ca valoare supremă, victima părelnică, schimbarea de sex și niște identități rasiale, utilizate pentru încălecarea altor etnii, rase, religii și identități sexuale?

Votul pentru Georgescu, om al Securității și al Legiunii, după cum a explicat persuasiv Kelemen Hunor, cum se explică? Prin faptul că nu s-a știut că extremistul ieșit în față pe TikTok a fost omul rețelei lui Mihai Caraman, șeful securist infiltrat cândva în NATO, iar apoi plasat de Voican la cârma SIE după 89, ai cărui oameni e posibil, chiar probabil, să-l fi asasinat pe Ioan Petru Culianu la Chicago, în 1991? Că nu s-a știut adevărul simplu, silabisit de Hunor? Potrivit lui, Georgescu a și ”declarat că mentorul său a fost Mircea Malița, care Malița poate fi descris prin rețeaua Caraman”. Iar Mihai Caraman ”a fost primul șef al SIE. El a fost dublu agent, lucrând pentru regimul comunist din România și pentru Rusia (KGB)”.

Votul pentru Georgescu este, cu siguranță, între altele, expresia unui scurt-circuit iscat de mefiență. De o neîncredere maximă.

Cum să optezi ca om întreg la minte nu doar pentru un probabil ex-spion al comuniștilor și al rușilor, care este ori se dă legionar, știut fiind ce au făcut comuniștii, rușii, securiștii și gardiștii unei țări românești împinse de ei în repetate și ireparabile dezastre istorice? Care au lichidat floarea elitei culturale și politice românești, ori au împins-o să emigreze, lăsând neamul sărăcit cu duhul, fără reperele necesare perpetuării sale sănătoase, moral și spiritual?  

L-am cunoscut pe Mircea Malița

Era urmașul (după mamă) al unui preot ortodox martirizat, dacă nu mă înșel, de legionari (1). Părea un om de treabă, dar era clar și un nomenclaturist cu state vechi în spionajul românesc. Era vădit înfricoșat de Ceaușescu și atent să nu cumva să-l supere pe tiran. Îi plăcea să gândească, să scrie, să fie important. Suferea de o tulburare obsesiv-compulsivă.

Spre deosebire de pegra dezaxată care, cu puține excepții, nu puține evreiești, aderase la comunism, ca să combată fascismul, din nihilism, ori din oportunism, Mircea Malița gândea cu propriul său cap. Și era cultivat. Era un futurolog de luat în serios. Mai ales în epoca ascensiunii occidentale a neo-marxismului și postmodernismului.

Citisem de timpuriu mai tot ce era de citit despre Clubul de la Roma și ”Limitele creșterii”. Eram la curent cu acest ”pesimist” text anticapitalist, analizând rău, dar materialist, ”creșterea economică” a societăților capitaliste pe baza unui set arbitrar ales de resurse ”limitate” a căror grabnică epuizare o prezicea în mod fals.  Limitele creșterii era o ”biblie” a stângii. Demoniza, ca orice doctrină totalitară, prezentul. Se afla la baza globalismului și ecologismului postmodern și a unei importante linii de atac nihiliste împotriva societății capitaliste, liberale și democratice, prețuind libertatea individuală.

Nu mi se pare deloc uimitoare implicarea unui demnitar ca Malița în Clubul de la Roma și în analiza lui anti-capitalistă, împărtășită în România de toți cei care credeau, ca Ceaușescu până în 1989, că vom reveni la capitalism, ”când o face plopul mere și răchita micșunele”.

Malița mi-a acordat interviuri pentru Deutsche Welle. Mi-a publicat un amplu eseu în engleză despre atentatele teroriste de la 9/11, la Fundația Universitară a Mării Negre. Mi s-a propus, din anturajul său, să fac un doctorat cu el. Am refuzat.

Îi cunoșteam relativ bine familia și mai ales fetele, toate deopotrivă inteligente, și de apreciat ca foarte de treabă și de caracter. L-am stimat ca gânditor, deși nu i-am împărtășit convingerile și pozițiile în varii chestiuni.

Dar știam că, în conflictul israeliano-arab, România a punctat ca niciodată bine în politica ei externă, refuzând, grație și lui, să rupă relațiile diplomatice cu Israelul, după războiul de 6 zile din iunie 1967, ca toți ceilalți sateliți ai Moscovei. Mai știam că fusese un bun ministru al învățământului, care apreciase meritocrația și-l adusese pe Mihai Șora, re-întemeietorul noii serii a BPT, la minister.

Mă întreb, totuși, azi: cât de bine l-am cunoscut noi, oare, toți, pe Malița? Cât de bine l-au cunoscut chiar fetele lui, care l-au iubit sincer? Ce groaznice lucruri o mai fi făcut, s-a simțit poate silit să facă, fără ca noi să știm? Arhivele SIE trebuie deschise. Istoricii au datoria să facă deplină lumină. Faptul că Georgescu a ieșit din mâna lui mă întristează rău, deși știu că în final cei doi s-au disociat, grație lui Malița. După ce, cum mărturisesc fiica și nepoata lui, Georgescu ”a luat 3.000 de cărți de vizită clasate din videoteca Mircea Malița de la Fundaţia Universitară a Mării Negre și nu le-a mai adus”.

Călin Georgescu, nu trebuie uitat, ”a făcut parte din filiala românească a Clubului de la Roma, creat ca organizație în România de către Mircea Malița (Asociația Română pentru Clubul de la Roma)”, cum citim în G4Media. Ce-ar putea fi creația lui Malița, intrată în final în dizgrația creatorului ei?

Ar fi nu doar un Führer, ci și unul tare prost. Un dobitoc în confabulațiile lui

Spre deosebire de Călin Georgescu, produsul inept și delirant al DIE, poate și al KGB, care ”vorbește” cu extra-tereștrii, Malița era o lumină, așa activist, diplomat și spion comunist cum probabil că fusese. Dar și el pare să fi avut o latură de impostură, înșelându-i pe mulți, pe dictator, chiar și pe ai lui, cu aparența, eleganța, și competența lui în a-și aroga importanță.

E probabil ca nu puțini români să vrea nu doar falsa ”schimbare”, promisă de omul sistemului securisto-putinist și pro-legionar Georgescu, ci se și complac, vai, să fie victimele sindromului Stockholm. Să-și iubească, deci, torționarii, violatorii, prădătorii, ucigașii. Să le fie dor de un dictator, de anchetatorii și pungașii Securității și de derbedeii jefuitori și criminali ai Gărzii de Fier.

Pentru că adulatorii lui Georgescu își anulează discernământul, dorind să-și vadă anihilată personalitatea. Se ascund de răspundere. Pretextează că n-ar ști despre ce e vorba. În mod suspect, nu fac nici un efort să iasă și să discute pe față, să părăsească penumbra, să se arate clar, în lumină, Să argumenteze, să înțeleagă, să-și asume pe de-a-ntregul, din cap până în picioare, apartenența la lumea binelui, a libertății, a demnității și responsabilității tuturor.  Și nu doar la lumea câtorva.

A unui grup ”select” și arogant, care nu are de gând să mai predea puterea, odată ce ar cuceri-o. Care predică pacea, dar e vădit doldora de ură, însetat de vindictă, hămesit de noi crime.

Îi avertizez pe adulatorii acestui grup pregătind, poate, viitoarele mari vărsări de sânge din Europa, că se joacă iresponsabil cu viitorul țării și al copiilor lor. Nici vorbă de iubire și de patriotism în a alege astfel de inși.

A-l vota pe unul ca Georgescu e nu doar un simptom al neghiobiei, frustrării și ranchiunii, sau al nostalgiei ceaușiste. E nu doar indiciul unei legitime neîncrederi în stat, în ce-a mai rămas nedistrus din instituțiile sale. E și semnalul unei pernicioase și nejustificate mefiențe în viitorul său de țară cu șansa de a fi liberă. Și, în final, e a o trăda, a o vinde celor care au mai nimicit-o în trecut.

Mai are iubirea autentică de țară vreo șansă? Da. Dar numai dacă patrioții veritabili ies în față, se arată, se activează, se mobilizează și se organizează, trecând la fapte. Și dacă-i conving pe cei mai mulți că nu se combate neîncrederea cu speranța de a câștiga la păcănele, mizându-se pe promisiunea marelui (și falsului) câștig.

Note (1) Despre preotul Vasile Chirilă (bunicul după mamă al lui Mircea Malița) aflăm pe site-ul Fundației Universitare a Mării Negre că: ”viața acestui om care a propovăduit iubirea și care a înțeles progresul și deschiderea a fost curmată brusc. Într-o zi de august 1940, preotul Vasile Chirilă a fost sechestrat de niște vlăjgani și bătut crunt. I-au fost smulse părți din barba sa. În semn de dispreț, el a fost adus cu o căruță și aruncat în fața casei sale, unde a murit în momentele următoare. Vasile Chirilă a murit ca martir”.