Handicapul lui Trump. Și atuurile hrănind speranțele SUA

Ce gafă majoră a comis Trump? De ce a săvârșit-o? Ce țară preia de la Biden? Una în mare măsură eșuată. Și ce lume? Va putea noua administrație s-o repare? Va putea să-și întărească aliații, capabili să apere lumea liberă? De ce depinde să reușească?

Premierul israelian Netanyahu i-a mulțumit președintelui-ales al SUA pentru implicarea sa în negocierea acordului de încetare a focului în Gaza, încheiat cu o săptămână înaintea inaugurării celei de-a 47-a președinții.

În speech-ul său de adio, Joe Biden nu s-a mulțumit să-și aroge partea leului (dacă nu chiar exclusivitatea) meritului acordului menționat, dar a mințit de la un cap la altul. A afirmat, în răspăr cu adevărul, că administrația sa (cea mai rea din istoria Americii după cea a lui Jimmy Carter) ar lăsa America și NATO ”mai puternice”, pasămite, decât în trecut. Adevărul e la antipod.

În ce stare lasă Biden Statele Unite

America e la pământ în varii domenii. Armata ei e într-un hal fără de hal, cu amirali și generali transgen sau cras incompetenți, dar niciodată demiși, pentru care a lupta înseamnă doar a-i pune eficient la punct pe bieții conservatori și a considera ”echitatea”, în speță anti-meritocrația și politicile identitare ”corecte”, în special rasiale și sexuale, dar și pro-teroriste, ca obiective ”strategice”.

Și mai greșit decât Pentagonul și serviciile secrete e populat Departamentul de Stat. Care e atât de plin de antisemiți virulenți și de agenți pro-iranieni la nivel înalt, încât va fi greu de reformat. Nu puțini diplomați au demisionat din instituție în semn de protest pentru politici judecate ca prea ”pro-israeliene” ale unui cabinet mai critic la adresa Israelului și a războiului său pe multe fronturi decât mai toate guvernele americane din ultima jumătate de veac, de vreme ce i-a impus Israelului și un embargo militar. Și i-a interzis să opereze militar în fieful teroriștilor islamiști ai Hamas din Rafah.

Nici Putin și nici Khamenei n-ar fi îndrăznit să atace o Americă întreagă la cap, în speță pe aliații ei din Ucraina și Israel, respectiv pe europenii implicați de Moscova și Teheran în războiul hibrid care l-a adus în România pe Kremlin Georgescu în prim plan, dacă SUA n-ar fi arătat ca un sat fără alți câini decât extrema stângă.

Și dacă Biden și-ar îndeplinit sarcina. Dacă administrația condusă de acest ins corupt și senil ar fi întărit realmente Statele Unite, n-ar fi expus-o ridicolului repetat, și în anumite faze neîntrerupt, din epoca retragerii din Afganistan încoace, compromițându-i capacitatea de a-și descuraja inamicii.

Alunecarea în nihilism și violență revoluționară

Încât, nu e clar ce mai funcționează, nu doar în alianțele SUA, (în afara celui, aberant, cu emiratul Qatar, bastion al Frăției Musulmane, a cărei filială palestiniană e Hamas) ci și în America însăși, după 4 ani de Biden și de ”bidenomics”. Aprovizionarea energetică, sistemul sanitar, construcția de case, finanțarea campaniilor electorale sunt, in corpore, în ruină. Biden a mințit că ar fi creat milioane de locuri de muncă.

A falsificat și bilanțul său în sfera migrației, afirmând că ar fi redus imigrația, când de fapt a permis luarea țării cu asalt de către cel puțin 10 milioane de nou-veniți, în parte violenți, spioni, teroriști.

Dar poate cea mai rea moștenire pe care o lasă în urmă administrația lui, dincolo de politizarea justiției americane, e împământenirea și validarea ideologică a terorismului, a violenței politice a extremei stângi.

Care a ajuns să fie justificată indirect, dar eficient, și promovată de elita politică de stânga. De pildă de senatori și congresmeni ca Elizabeth Warren, sau Bernie Sanders, ori AOC, analizați recent de Noah Rothman în Commentary. Ca și de largi segmente ale unui public care, ca Sanders, a găsit ”oarecum” legitimă împușcarea șefului unei Asociații de Asigurări de Sănătate, ca ”simbol al capitalismului” și al ”inegalității”, cum l-a descris plină de ură stânga, pe acest soț și tată. Deloc de mirare că s-a găsit un frustrat să vrea să fie lesne ”erou” și să-l ucidă.

Nu mai puțin groaznică e scufundarea universităților de elită americane în mlaștinile și nisipurile mișcătoare ale nihilismului, antisemitismului și pro-terorismului. Cum s-a văzut în manifestațiile violente din campusuri, organizate parțial din străinătate, după masacrul comis de Hamas în Israel, la 7 octombrie 2023.

Provocarea cea mare. Și handicapul lui Trump

Aceasta este America pe care o preia peste câteva zile Donald Trump. De această dată a părut esențial ca republicanul să învingă în alegeri, după o campanie electorală în care echivalarea lui cu Hitler, una motivată pseudo-religios, a îndreptățit varii tentative ”mesianice” de a-l asasina, astfel încât victoria lui a părut să reprezinte ultima speranță de supraviețuire a unei superputeri și unei democrații în declin rapid, captive nu doar cenzurii, ci unei ideologii woke, maoiste.

Or, ca această președinție să înceapă să repare America și lumea liberă, ar fi nevoie de un președinte și de un guvern care să nu mai greșească decisiv. Nu în ultimul rând în sfera alianețlor Americii.

Efectul administrației Trump s-a făcut simțit încă înaintea inaugurării ei, în presiunea pusă pe terorismul islamist de obediență iraniană întru eliberarea ostaticilor israelieni. Ce-a dictat această presiune?

Voința președintelui ales de a repurta o victorie diplomatică încă în ajunul inaugurării sale, menită celebrării lui ca genial realizator de tranzacții politice și de acorduri de pace. Or, graba strică treaba. Ea a iscat un coșmar amintind de cataclismul stăruinței lui Biden de a-și retrage militarii din Afganistan, fie și dezorganizat și intempestiv, doar pentru ca replierea să aibă loc înaintea împlinirii a 20 de ani de la debutul campaniei SUA împotriva talibanilor.

Am explicat de ce acordul cu Hamas e dezastruos. Pentru că, reclamat cu dinadinsul ”de trimisul american al lui Trump, Witkoff, cu zbierete la adresa premierului Netanyahu,(acest acord) pare nu doar rău, ci de-a dreptul catastrofal...Acordul prevede retrageri aberante ale armatei israeliene din fâșie, o concesie dementă, care le oferă teroriștilor, odată cu circulația liberă în fâșie, victoria pe tavă. Și pentru ce? Pentru o eliberare a unei mici părți de 33 din ostatici, alți peste 60 rămânând în custodia schingiuitorilor lor teroriști. Iar asta fără să se știe când, cum și dacă se va obține izbăvirea lor. Da, eliberarea ostaticilor e o datorie etică sfântă. Dar nu cu un preț care, implicând scoaterea din închisorile israeliene a unui mare număr de teroriști sângeroși, să coste pe viitor mult mai multe vieți omenești decât cele salvate. Și nu fără presiunea militară necesară eliberării celor, mult mai mulți, rămași în captivitate după prezumtiva eliberare a primilor 33. Da, e de respectat o etică a principiilor și convingerilor, care, în mod evident, reclamă eforturi uriașe. Dar există, dixit Max Weber, și o ”etică a răspunderii”, de care ar fi imperativ ca liderii statului evreu să țină seama. Apoi, contează enorm credibilitatea unei conduceri de țară. Nu e posibil ca un guvern să promită înfrângerea, eliminarea de la guvernare și demantelarea grupării teroriste, islamiste, pentru ca apoi să lase Hamas nedestrămată și la putere în Gaza, ba și în măsură să se reînarmeze și să circule liber în coridorul Netzarim. Apoi, dacă Trump e atât de hotărât să nu-i lase pe evrei să-și câștige războiul, cu ce va fi el ”mai bun” decât dezastruoasa administrație Biden, din pricina căreia au început războaiele din Ucraina și Israel?”

Cât timp narcisismul va prevala în deciziile lui Trump, America nu doar că nu va redeveni, cum a promis el, ”măreață”, și nu va începe nici măcar să se redreseze, ci va rămâne handicapată și dizabilitatea i se va agrava.

Două puternice atuuri ale viitoarei președinții: 1. Marco Rubio…

Partea bună e că, plasându-se în poziții contrare politicianismului leftist care a girat până acum degringolada Americii, Trump și-a ales, între coechipieri, câțiva miniștri promițători. Doi dintre cei mai importanți au trecut cu brio de audierile lor din Senat, fără votul majoritar al căruia nu pot fi validați.

Între ei e viitorul Secretar al Departamentul de Stat, Marco Rubio, care e departe de a fi rusofil, a înțeles corect că regimul Chinei comuniste e marea amenințare pentru SUA și pentru Vest, (deși nu e clar dacă pricepe integral corelația acestei primejdii chineze cu pericolul rusesc și iranian).

Dar e bine că Rubio vrea un NATO puternic și cere, ca Trump, ca europenii să-și sporească notabil efortul militar. La fel, e bine că a înțeles riscurile implicate de globalism, ideologia care macină în interior democrația americană, cot la cot cu fratele său geamăn, la fel de nihilist, care este ecologismul radical, precum și cu sora lor bună, mișcarea woke și iubiții ei, neomarxismul și postmodernismul.

Și nu mai puțin salutar e faptul că Rubio, un cubanez dintr-o familie refugiată în Vest, respinge și decizia extremei stângi bideniste de a scoate Cuba de pe lista sponsorilor terorismului, și, mai ales, ispita izolaționismului, căreia i-a sucombat, de pildă, ex-democrata Tulsi Gabbard, alături de o serie întreagă de republicani extremiști.

…Și 2: Pete Hegseth

Poate și mai important promite să fie alt atu aparent imbatabil al celei de-a doua administrații Trump: Pete Hegseth. Viitorul șef al Pentagonului, un militar de elită care a văzut războiul de-aproape și, ca vicepreședintele J.D. Vance, e absolventul unor studii la universități de elită ca Princeton și Harvard, a rezistat absolut remarcabil asalturilor extremei stângi. Care l-au atacat personal și sub centură cum n-a mai fost agresat nici un pretendent al conducerii Pentagonului.

Stânga a crezut că-l poate doborî ușor, răspândind despre el învinuiri de ”hărțuire sexuală”, ori basme acreditându-i un presupus ”alcoolism”.

Ca de obicei, artileria grea a propagandei progresiste a exagerat, implicând în vânătoarea ei de vrăjitoare acuza dintr-un email sibilinic al mamei lui Hegseth la adresa băiatului ei. Dar, uluindu-i pe acuzatori, mama s-a ridicat și l-a apărat eficient, la televiziuni, pe fiul ei, reliefând că ”Pete s-a schimbat în bine”.

Hegseth a demontat și insinuările neloiale ale senatorului democrat Reed, care, din postura de ideolog-inchizitor, a vrut să știe de ce doctrina woke a ”diversității, echității și incluziunii” strică armatei.

În replică, Pete a explicat că integrarea rasială e bună și întărește armata, dar ideologia DEI scindează trupa și distruge meritocrația (și cultura bărbăției) de care au nevoie militarii, reducerea standardelor fizice, menite să fac loc femeilor sau persoanelor transgen între combatanți, erodând capacitatea de luptă a unităților. Ceea ce le sapă și moralul.

Simplu fapt că unui viitor șef al Pentagonului i se cere să explice chestii elementare despre eficiența militară, ori că i se reproșează nu că ar fi prost și laș, ci ”rău”, că vrea ca SUA să poată învinge în războaie, așa cum a biruit (cu numai 7 generali de 4 stele în 1945, față de 44 acum, când victoria Americii în conflagrații a devenit de neimaginat) arată cât de grav s-a degradat elita americană. Cât a progresat declinul superputerii. Și ce bine a optat Trump pentru plasarea de outsideri în funcții cheie.

Oameni ca Hegseth, care, ce ușurare, s-a arătat indispus că, într-o Americă în care se tot pierd de decenii războaie, generalii sunt avansați, în timp ce orice pușcaș de rând e pedepsit dur, dacă-și pierde arma, sunt nădejdea de viitor a Statelor Unite, a NATO, a Europei și, nu în ultimul rând, a României.