Europa la ora distribuirii marilor dregătorii. Și la ceasul marilor nevoi

Șefii de stat și de guvern puneau luni seara Europa la cale: cine să conducă oare Comisia? Ursula von der Leyen? Dar Consiliul? Dar diplomația europeană, făcută de râs până acum de socialistul spaniol Borrell, care-i adoră mai degrabă pe teroriștii islamiști decât democrațiile liberale?

Criteriul fundamental al alegerii lor din unghiul stângii? Care demnitar va continua să impună programul revoluționar al progresismului dezlănțuit în ciuda voturilor europene. Și, mai ales: cine va purta în continuare flamura pionieratului ”progamului verde”, menit să facă din Europa primul continent ”gigea”, respectiv ”neutru” din ”punct de vedere climatic”. Și din națiunile ei, un fel de amalgam irecognoscibil, pe bază de imigrație în masă nonstop.

Cum se stabilește distribuția dregătoriilor în Comunitate?

Nu prin vot democratic, ci prin voia mușchilor șefilor unei elite de stânga și extremă stânga pentru care faimosul Green Deal nu e un plan de apărare a mediului ambiant, ci dogma sacrosanctă a unei noi religii de extracție ecologistă.

Una menită să fie îmbrățișată zelos de adepți fanatici, puși să-i poarte urgent și în delir pe marile ei preotese către o ”minunată” lume nouă, în care să fi fost distruse radical viața, prosperitatea și libertatea cetățenilor europeni, obligați să-și arunce la gunoi, rapid, prin autodafe climatic, modul de trai, vechile obiceiuri, tradiții și valorile perene. 

Chiar și în epoca în care ideologiile nu erau impuse inchizitorial, demnitățile și posturile erau în UE prilej de uneltiri, conjurații și conspirații.

Ele se adjudecă prin politică de alcov, sfori trase de te miri cine, nepotism și simpatii avuabile sau inavuabile.

Cei trei mușchetari ai unei Europe perdante

După alegerile europene trecute a fost impusă la cârma Comunității Ursula von der Leyen, cea scoasă din pălărie de simpatiile feminine ale ratatului ”Bonaparte” francez, Emmanuel Macron, care nu-l putea suferi pe Manfred Weber, câștigătorul veritabil, la urne, al scrutinului.

De tânărul Macron, Angela Merkel se temea mai mult decât de ratata ei ex-ministră a apărării, de vreme ce știa că, la cât de puțin poate și la ce bube are în cap, Ursula von der Leyen n-o va putea eclipsa în veci.

Șe știe, oricum, de multe decenii, că la cârma Europei nu parvin politicienii cei mai capabili, ci dimpotrivă, prin tradiție, cei mai lesne manevrabili, manipulabili și docili în reacție la ordinele emise la Berlin și Paris. Și de vreme ce s-a văzut cocoțată în fruntea bucatelor, Ursula vrea să rămână unde e. Deși e notoriu că e departe de a avea calificarea necesară.

Și deși, vai, și-a multiplicat bubele dobândite la ministerul german al apărării, procurându-și multe altele noi prin modul complet intransparent și de tot suspect în care a administrat afacerea oricum super-dubioasă a vaccinurilor anti-covid. Altfel, von der Leyen are măcar calitatea de a fi o mamă bună. Și de a fi bine crescută. Spre deosebire de colegul ei de la Consiliu, Charles Michel.

Care, spre eterna lui rușine, a lăsat-o pe von der Leyen în picioare, în timp ce belgianul s-a așezat, senin, pentru că dictatorul islamist turc, Erdogan, nu pregătise pentru cei doi oaspeți europeni ai săi decât un singur scaun.

Halul în care s-a degradat Europa se oglindește fidel în acest jalnic terțet. Nu uimește pe nimeni că, sub conducerea lui Europa a intrat într-un prelung și accentuat declin, împuținându-s, pe măsură ce a crescut din cale afară mult cocoloșita Chină comunistă. Și monstrul de la Kremlin, curtat decenii la rând de inventatorii împăciuitoriști ai terțetului nefericit.

Europa progresistă în pas de gâscă spre degringolada finală?

Perpetuarea chiar și a unei părți a acestei troici la ghidonul bietului continent, în ciuda votului de blam al electoratului european, care s-a pronunțat clar în contra elitei progresiste, ecologiste și extremiste de la Berlin și Paris, ar demonstra că establishmentul actual e incorigibil și total indiferent la cerințele democrației.

În timp ce bătaia pe funcții e în toi, să consemnăm că Europa are nevoie urgentă de o reformare din temelii și, deci, de o clară voltă spre centru-dreapta, adecvată rezultatului votului european și voinței majorității celor aproape 500 de milioane de cetățeni ai UE.

Ce i-ar da continentului o gură de aer și speranțe de viitor întemeiate?

Să li se atribuie funcții înalte balticilor de felul Kajei Kallas, șefa de guvern a Estoniei, precum și cehilor, sau altora, cu toții promotori inteligenți ai unui clar curs anti-putinist.

Să li se refuze ciolanele râvnite extremiștilor de stânga spanioli și germani.

Iar continentul să se deschidă spre conservatori veritabili, morali și inteligenți, ca șefa de guvern a Italiei, Giorgia Meloni.

În esență, alegerile au demonstrat clar că europenii s-au decis fără echivoc să întoarcă spatele și mamutului birocratic bruxellez, și îndoctrinării galopante, ecologiste, transgenderiste și neo-rasist-imigraționiste a Europei, derulate sub drapelul așa-zisului ”proiect european.” Care n-a fost niciodată, realmente, ”european”, ci un abject plan gramscian, neo-marxist, anti-occidental, anti-creștin și antisemit. Un proiect al extremei stângi apusene.

Da, e nevoie de Comunitate. Chiar mare nevoie. Dar Uniunea Europeană are nevoie, ca de aer, de o reformă de amploare. Una din temelii. Dacă nu vrea să se ducă pe apa sâmbetei.

Confruntați cu evidența decăderii rapide (nu în ultimul rând industriale și economice, dar și militare) a continentului în fața Statelor Unite și a Chinei, eurocrații n-au probleme să ”identifice” prezumtiva ”soluție”. Așa cum francezii, dacă nu le convine ceva, țipă invariabil, obsesiv, după ”mai mult socialism”, eurocrații o țin, la rândul lor, una și bună, și anume că rezolvarea tuturor problemelor UE ar consta, chipurile, din ”mai multă Europă”.

Lucrurile stau, în fapt, pe dos. Cu cât crește Europa mai nemăsurat, cu atât ia amploare ruinătoarea ei birocrație, cu atât scade eficiența ei economică și se face zob libertatea individuală, distrusă de idealuri utopice. După care, capitalurile fug. Locurile de muncă își iau lumea în cap, spre alte continente. Iar alegătorii europeni divorțează, la urne, scârbiți, de inepții lor politicieni. Care îi disprețuiesc încă și mai mult pe votanți. Și detestă la culme democrația.

Dacă situația nu se schimbă, iar continentul mai avansează mult pe acest drum, se poate calcula când se va alege praful de Europa. Dacă Uniunea nu se restructurează, nu va supraviețui, chiar dacă o scutește Rusia de-o invazie.

Dacă, în schimb, vrea să supraviețuiască, va trebui să se replieze pe misiunile ei principale. Și va trebui să le îndeplinească. Și anume ca lumea. În acest scop, nu se va putea lipsi de democrații europene veritabile și funcționale, capabile să reziste și tăvălugului putinist, și barosului extremismului de stânga aliat cu islamismul, și variantelor totalitare de dreapta.

Aceste democrații (care au nevoie de națiuni ca să existe) vor trebui să-i fie stâlpii de susținere Europei. Iar nu ideologiile extremiste de stânga, islamiste și fasciste.

Toate acesta presupun, esențial, ca Europa să se pregătească nu doar pentru amenințarea (militară) rusă, ci și pentru a face față provocărilor interne, retrocedând statelor naționale mare parte din atribuțiile și competențele pe care aparatul birocratic de la Bruxelles și le-a arogat sau i s-au arondat, în detrimentul statelor de drept liberale și al proceselor democratice firești.