Memorie, libertate, unitate: despre 6.06.44 și 04.06.89

Mă rog pentru ei. Mă rog fierbinte, pentru sufletele lor, ale eroilor căzuți în acea zi a judecății, zise ”D-Day”. Mă rog însă și pentru studenții chinezi, masacrați de comuniști, acum 35 de ani.

Nu trece an fără să mă gândesc la sacrificiul lor, fără de care multora din noi nu le-ar fi lipsit doar libertatea, ci și viața. Îi văd cu ochii minții, cum se împleticeau cu miile. Abia debarcați și scuipați spre plaje de o flotă de 7000 de nave, fugeau spre moarte, alergau spre glorie, prin valuri, luați la ochi de lunetiștii nemți, pe lângă jeepuri și tancuri explodate, pe lângă gropi de obuz și obstacole antitanc, avansând milimetric pe plajele înecate în sângele tinerilor lor camarazi americani, britanici și canadieni, francezi și polonezi. Care, ca tinerii eliberatori ai românilor din decembrie 89, n-au mai apucat să trăiască. Și-au dăruit viața abia îmbobocită pentru ca noi ”să nu murim și să fim liberi”. Ne-au cumpărat cu prețul respirației și sângelui lor dreptul de a nu fi ostatici și sclavi, ci oameni demni, dotați cu memorie.    

Fuseseră trimiși să elibereze Europa, de un flagel totalitar cum nu mai existase în istorie, înainte de a fi secerați în mare și pe plaje de gloanțele și tunurile nemților de pe falezele Zidului Atlanticului, edificat de Rommel pentru mașinăria de război nazistă a lui Hitler.

Rommel nu era pe-aproape. Mareșalul, comandant al grupului de armate B, fusese luat prin surprindere de o debarcare pe care nemții n-o anticipaseră în Normandia, ci la Calais. Și comandantul lor din Vest n-avea să supraviețuiască mult puciului împotriva lui Hitler, care avea să fie declanșat după o lună și jumătate, sub presiunea debarcării. Puciul, tardiv, avea să eșueze. Naziștii aveau să-l forțeze pe mareșal să se omoare. Trupele sale fuseseră înfrânte în ziua debarcării și în următoarele 24 de ore. După 36 de ore, ”partida” se jucase. Iar Rommel nu putea fi iertat. Nu i se putea ierta nici suspiciunea participării la puci și cu atât mai puțin eșecul aruncări debarcaților în mare, în ciuda sutelor de tancuri germane, de care dispunea Rommel în regiune și a celorlalte o mie de panzere, situate în adâncime.

Surpriza (la care sunt obligați azi israelienii să renunțe, ca să pună la adăpost populația inamică, o idee care li s-ar fi părut năstrușnică și imbecilă generalilor aliați în 1944) funcționase. Cu toate acestea, militarii germani trăgeau din toate țevile lor înroșite, sfârtecându-i pe tinerii debarcați. Numai cine n-a văzut cimitirele americane din Normandia, Belgia și Olanda, cu tot cu rândurile lor interminabile de albe cruci și stele ale lui David, nu realizează ce uriașă a fost jertfa celor veniți de peste ocean, ca să salveze Europa, globul, libertatea. Mă înclin an de an în memoria celor 1,1 milioane de militari americani care și-au dat viața pentru ca lumea liberă să mai existe. Azi piere, sub loviturile combinate ale imperialismului lui Putin, ale terorismului islamic și ale unor generații occidentale crescute în puf și descreierate de combinația mortală de îndoctrinare marxistă, relativistă și antisemită, o ură anti-iudeo-creștină, situată la baza nihilismul lor și a alianței lor globale cu islamismul.

Ce le lipsește acestor generații? Ce le prisosește? Le lipsește credința în Dumnezeu și memoria, care ne leagă de ea și de istorie. Le prisosesc rețelele sociale gen Tik Tok, prin care chinezii îi spală pe cerebel, îi impregnează cu antisemitism, îi încarcă din plin cu tot felul de forme de ură anti-occidentală, îi depersonalizează și îi învață să se dezvețe de libertate și valori, de orice lecție generoasă le vor fi oferit vreodată copilăria, școala și părinții. Pe acest drum au ajuns niște ”fulgi de nea” woke la neonazismul manifestat în indiferența lor față de soarta Ucrainei și în celebrarea crimelor în masă islamiste, de la 7 octombrie 2023. Pe această nefericită cale spre implozia lumii libere a ajuns America să aibă un președinte ca Joe Biden. La ceremonia de pe ”Omaha Beach”, în Normandia, aniversând începutul eliberării Europei, din Vest, de acum 80 de ani, Biden a declarat că ”democrația se află în mai mare pericol decât oricând, după cel de-al Doilea Război Mondial.” Liderul american a mai susținut că SUA s-ar afla și pe mai departe ”de partea Ucrainei”.

Nu, serios? Cât oare e, cu adevărat, de partea ei? Ca America lui Roosevelt de parea Angliei lui Churchill?

Biden are, desigur, dreptate. Democrația e, global, în acut pericol. Ce n-a rostit președintele american? Întrebarea cheie: cum e posibil ca democrația să fie într-un asemenea hal de risc, după ce el a condus superputerea aproape 4 ani? Și cum e posibil, cu el atâta amar de vreme la cârmă, ca Ucraina să fie pe punctul de a claca în varii porțiuni ale frontului în fața Rusiei care mânca bătaie în 2022 și toamna lui 2023? Poate din pricina politicii lui militare în sfera înarmării Ucrainei și, mai ales, a împăciuitorismului de tip Chamberlain și Daladier cu care-l tratează pe Putin și nu admite aderarea Kievului la NATO? Și mai multă dreptate decât Biden a avut, în Normandia, președintele Ucrainei, Zelenski: ”acum 80 de ani aliații au apărat libertatea Europei. Acum a preluat Ucraina misiunea lor.” Rușine Biden! Rușine Scholz!

Cinste regelui Charles al III-lea! Regele a cerut democrațiilor aceeași solidaritate în lupta împotiva tiraniilor, precum acea a generației de acum 80 de ani. În Ziua Z (D-Day) a început debarcarea a peste 150.000 de militari aliați, britanici, americani, canadieni și combatanți din Commonwealth. La finele zilei căzuseră la datorie 10.000 dintre ei în luptă cu părți din cei 50.000 de militari germani care au încercat să împiedice debarcarea inițial din buncărele de pe faleză, iar ulterior, cu ajutorul panzerelor unităților de elită și SS ale mașinăriei de război naziste. Debarcarea, calificată de nemți atunci și timp de câteva decenii drept ”invazie”, a început, de la mijlocul anilor 80, să se transforme în ”eliberare”, în special după un discurs prezidențial rostit de Richard von Weizsäcker, care a folosit acest termen, reinterpretând evenimentele din iunie 44 și înfrângerea Germaniei astfel, încât să corespundă intereselor și modului democratic de a gândi ale elitelor vestgermane. Pentru că memoria poate fi flexibilă. Și adesea, se lasă, vai, manipulată.

Am publicat acum exact 5 ani la Deutche Welle, sub titlul ”Memorie, libertate, unitate” o evocare a zilelor de foc de la 4 și de la 6 iunie 44 și 89. Iată-l mai jos.

---

La ce e bună memoria în România şi aiurea? La evitarea unor dezastre istorice. La procurarea şi perpetuarea de libertate. Ca şi la refacerea unităţii unui popor dezbinat, precum românii.

Vă propun 10 secunde de reculegere. Pe primele 7 le dedic eroilor debarcaţi acum 75 de ani în Franţa. Pe celelalte, studenţilor martirizaţi de China comunistă acum 30 de ani.

Deşi au contribuit decisiv la victoria asupra beznei hitleriste, mulţi militari britanici şi americani, creştini şi evrei nu s-au mai întors acum trei sferturi de veac acasă, spre a lumina cu viaţa lor sufletele mamelor, nevestelor şi copiilor lor. Dar bărbăţia faptelor lor de arme rezistă timpurilor. Ca şi vitejia martirilor altei lupte pentru libertate.

Care încă nu s-a încheiat glorios, precum cel de-al Doilea Război Mondial, deşi jertfa studenţilor chinezi masacraţi de lideri comunişti asasini, în Piaţa Tianenmen, acum exact trei decenii, n-ar trebui şi nu va fi până la urmă inutilă, chiar dacă Beijingul mizează din răsputeri pe refularea curajului şi martiriului acestor tineri „contrarevoluţionari”. Fiindcă, deşi există în natura omului tendinţa de-a da uitării amintiri culpabilizându-i neajunsurile şi de a expulza din suflet actualizarea unui trecut cu atât mai sumbru, cu cât îi provoacă tristeţe şi ruşinea de a nu fi fost la înălţime, e în adn-ul nedreptăţii şi crimei să nu ne dea pace. Căci e în firea nevinovatului sânge vărsat, să strige, biblic, din pământ. Şi în a memoriei neglijate să provoace dezastre. Iată, deci, la ce ajută memoria.

Iată cui prodest. Iată la ce ne foloseşte să ne obosim şi să ne irităm, neuitând capitolele cele mai negre ale istoriei noastre. De pildă coşmarul totalitarismului comunist. Sau infernul nazist, rău radical intuit printre primii de Churchill, lucidul şi curajosul premier britanic care, o dată dumirit, avea să-şi convertească înţelepciunea în acţiune global izbăvitoare. El e autorul memoriilor dăruite preşedintelui american de către regina Regatului Unit. Simbolicul cadou regal, trimiţând la cea mai amplă victorie anglo-americană din istorie, i s-a înmânat lui Donald Trump în ajunul ceremoniei de la Portsmouth, dedicată memoriei  celor 150.000 de militari aliaţi care, debarcând la 6 iunie 1944 în Normandia, aveau să elibereze Franța. Apoi Europa. Apoi lumea. Şi, nu în ultimul rând, China.

Care, apoi, avea să se vadă comunizată, supusă celor mai fioroase încercări din multimilenara istorie a Imperiului de Mijloc şi lipsită de şansa unui prezent demn. Ce-l compromite? Nu e China o putere ascendentă, cu o economie în faţa căreia pălesc atâtea? O fi. Dar preţul prosperităţii ei e piperat. Şi va ajunge excesiv. Pentru că liderii comunişti ai capitalismului chinez nu se mulţumesc să fie succesorii şi profitorii impenitenţi ai celor care au ucis o uriaşă mulţime de oameni, la 4 iunie 1989. O dată cu ei au asasinat minunatul vis de libertate al celui mai bun segment al propriului popor. Succesorii asasinilor şi-au cumpărat susţinerea mituind şi anesteziind naţiunea prin prosperitate. Au corupt-o cu o bunăstare obţinută nu doar prin reforme, ci şi mafiot, prin furt şi plagiat. Au şperţuit-o printr-o abundenţă condiţionând uitarea sacrificiului studenţilor, zdrobiţi de şenilele tancurile şi de cruzimea ucigaşilor nomenclaturişti, ori analfabeţi şi ciomăgari de epocă de piatră.

Mulţi ar da uitării nefăcutele comunismului românesc, cu tot cu martiriul celor care, inspiraţi de eroismul chinezilor şi esteuropenilor, au  ieşit în stradă să dea jos regimul Ceauşescu şi au devenit ţinta Securităţii în decembrie 89. Sau victimele ortacilor rinocerizaţi, în mineriade. Nu puţini ar şterge cu plăcere din memorie şi fărădelegile regimului Dragnea. De pildă gazarea şi maltratarea românilor paşnici la 10 august 2018. De pildă ordonanţele de urgenţă samavolnice, distrugând independenţa justiţiei, şi prin moartea ei, statul de drept. Ori furtul de voturi în diaspora şi acasă. Ori propaganda sălbatică a Antenei 3, televiziunea turnătorului securităţii şi infractorului demonizându-i pe românii care n-au acceptat delirul xenofob şi conspiraţionist al infractorului, menit să acopere tentativa evitării puşcăriei şi a promovării furtului apărat de-o veşnică imunitate. 

De Dragnea ca lider PSD, in extremis, s-a scăpat. Nu însă şi de Dragnea din români. Nu şi de comunismul din români. De ce sunt periculoase reziduurile totalitare? Rusia lui Putin şi China contemporană ca şi România dragniotă ilustrează elocvent efectele crimei amânării la calendele greceşti a bătăliei decisive cu extremismul, a elucidării şi pedepsirii la timp a delictelor lui, în ideea că e mai comod să fie date uitării. Or, nelegiurile comise bântuie generaţiile următoare. În China comunistă obliterarea memoriei masacrului, reclamată de regim în numele belşugului şi armoniei, merge mână în mână cu edificarea unui stat totalitar care depăşeşte net chiar şi imaginaţia unui George Orwell.

Cu ajutorul digitalizării şi al reţelelor sociale s-a edificat şi se ameliorează perpetuu, în China, un stat al supravegherii şi cenzurii totale, ca şi al controlului absolut, cum nu s-a mai văzut în istorie. E vorba de un rai al poliţiei politice perfect compatibil cu paradisul cleptocratic clădit de Liviu Dragnea în România, pe baza iertării creştine a păcatelor Securităţii şi nomenclaturii comuniste. Dacă Dragnea n-ar fi ajuns după gratii, acest infern s-ar fi consolidat rapid prin măsuri şi mai ample, decât cele existente, de monitorizare şi control ale românilor de pretutindeni. Să ne înţelegem.

Carenţele de memorie (incluzând amnezia privind Holocaustul) nu-i ameninţă doar pe români. Cu perpetuarea mitului Europei unite ca garanţie a unei păci apărate în fapt de americani şi de NATO, ori a celui gaullist al Franţei care s-ar fi eliberat, chipurile, ”singură”, când, în fapt, s-a văzut izbăvită de anglo-americani, se eternizează minciuni care divizează şi anemiază Europa. Şi o determină să se aranjeze confortabil nu doar cu propria situare greşită în istorie, ci, la fel de sinucigaş, cu tiranii care-şi bat joc de om şi de drepturile lui. Există, iată, şi în vest destui care nu înţeleg că a nu uita, a restabili adevărul şi a face dreptate e mai mult decât generozitate faţă de nevinovaţii victimizaţi.

E o şansă de renaştere. E preambulul politic al satisfacerii unui elementar simţ etic, fără de care nu e viitor. E simţul ultragiat al dreptăţii, e nevoia osândirii, fie şi doar simbolice, a nelegiuirilor trecutului, astfel încât să fie posibile o asumare onestă, o asanare eficientă a societăţilor corupte de dictatură şi debutul unui consens naţional. Cu pupatul pieţii endependenţi nu se realizează unirea. Se prelungeşte injustiţia şi se pregăteşte terenul unui unui nou infern, mai teribil decât ne putem imagina.